„Care este cea mai mare nevoie a unui adolescent?
Când ne gândim la adolescență, ne vin în minte nonconformismul, independența, distanțarea. Dar dacă am privi dincolo de masca de „nepăsare” a tânărului de lângă noi, am găsi un răspuns surprinzător de simplu: Respectul.
Nu este vorba despre respectul formal, ci despre recunoașterea unei ființe care se află la granița dintre lumi: nu mai e copil, dar încă nu este adult. Este o mlădiță fragilă care caută lumina propriei identități.
1. Respectul pentru căutările lui profunde
Adolescentul nu este „dificil” fără motiv. El se confruntă, poate pentru prima dată, cu întrebări care ne dor și pe noi, adulții: Cine sunt eu? Care este sensul vieții mele? Încotro mă îndrept?
Trebuie să respectăm această „pornire arzătoare” de a se căuta pe sine. Chiar și atunci când răspunsul lui este un sincer „nu știu”, el are nevoie de spațiu. Doar în liniște și libertate își poate auzi glasul propriului „eu”.
2. O personalitate suverană, nu o extensie a noastră
Aici apare marea provocare pentru noi, părinții. Este esențial să înțelegem că adolescentul este o personalitate suverană, încredințată nouă de Dumnezeu spre creștere, nu o prelungire a noastră sau un instrument pentru ambițiile noastre neîmplinite.
Atunci când el se revoltă, nu se luptă neapărat împotriva noastră, ci pentru el însuși. Se luptă să fie el, nu cine ne-am dori noi să fie.
3. Nevoia de ghidare, dincolo de distanțare
Contrar aparențelor, în spatele nevoii de libertate se ascunde o nevoie acută de atenție, sprijin și dragoste. Deși creează distanță, adolescentul strigă în tăcere: „Ajută-mă să fac asta singur!”
Este un echilibru delicat: cum să fim prezenți fără să fim intruzivi? Cum să călăuzim fără să impunem?
4. Capcana autorității „imaculate”
Deseori, din teama de a nu pierde controlul, încercăm să ne construim o imagine de părinți perfecți, fără greșeală. Însă adolescentul simte imediat trufia din spatele acestei măști, iar distanța dintre noi se adâncește.
Adevărata autoritate nu se impune, ea se naște natural. Ea vine din:
- Modul în care ne iubim partenerul.
- Capacitatea de a ne asuma propriile greșeli.
- Curajul de a spune „Iartă-mă” sau „Și eu am trecut prin asta”.
Când ne arătăm vulnerabilitatea, îi oferim adolescentului cel mai mare dar: permisiunea de a greși fără teama de a fi judecat. Un „Iartă-mă” rostit de un părinte este o manifestare de forță, nu de slăbiciune.
5. Iubirea care nu cere nimic în schimb
În final, totul se rezumă la dragostea necondiționată. Adolescentul trebuie să știe că este prețios pur și simplu pentru că este. Nu pentru că a luat note bune, nu pentru că este ascultător, ci pentru că este el.
Dragostea necondiționată este ancora de care are nevoie pentru a explora lumea cu încredere. Este limanul unde se poate întoarce oricând să-și tragă sufletul.
Gând de final: Să încercăm să vedem în adolescentul nostru nu un „proiect” de finalizat, ci omul acela minunat și irepetabil pe care l-a gândit Dumnezeu.
Ideile de mai sus le-am extras după lecturarea cărții Sufletul adolescentului, Colecția Psihoterapia Ortodoxă, de la Editura Sophia. Vă recomand cu mare drag o carte plină de sensuri și înțelesuri extrase cu blândețe din sufletul adolescentului.”
Despina Lador