Demult, în timpul Primului Război Mondial, la Iași, mama mea a scris Țara pe care o iubesc. Acolo a surprins părțile din România care fuseseră luate de dușmani și pe care nimeni dintre noi nu știa dacă le va mai revedea. Îmi amintesc că stăteam pe podea, la picioarele ei, și desenam de zor în timp ce ea citea cu voce tare ceea ce scrisese. Aveam opt ani pe atunci și simțeam că inima mi‐e covârșită de durere, iar lacrimile îmi șiroiau pe obraji. Iată că, după 61 de ani, țin din nou în mână cartea ei. Imaginile pe care mi le‐a adus în minte sunt incredibil de vii. Mama avea un dar al cuvintelor care le făcea să prindă viață și să mi se întipărească adânc în inimă. Dar astăzi nu‐mi mai curg lacrimile. Ceea ce simt este mai presus de o durere pe care lacrimile o mai potolesc, însă nu o topesc.
Cum aș putea exprima dorul, dorința deznădăjduită izvorâtă dintr‐o dragoste puternică pentru un mod de viață specific țării unde te‐ai născut – însă nu sunt singura care iubește România de ieri, România în care trăiam și pentru care lucram. Adică țara și poporul de care am fost separați cu atâta cruzime, nu doar prin cucerire, ci și prin puterea devastatoare a opresiunii care neagă tot ce a fost cândva, formând un șanț mai mare și mai adânc decât oceanul care ne desparte fizic.
România este marea iubire a vieții mele, iar dacă cei ce citesc aceste pagini nu înțeleg că această iubire este laitmotivul poveștii mele, atunci înseamnă că nu vor putea înțelege nici povestea mea. Am o poveste care traversează mai multe epoci, deoarece secolul nostru a fost martorul mai multor epoci care s‑au perindat. Moduri de viață, culturi, forme de guvernământ, țări noi care au apărut în timp ce altele au dispărut – toate schimbările s‑au succedat rapid și mii de vieți au fost smulse din locul lor. Pământul tot e înțesat cu mormintele necunoscute ale celor care s‑au dus în fața Creatorului, departe de casă și de prieteni. Unii oameni au supraviețuit pe tărâmuri străine, cum s‑a întâmplat să fie și viața mea: un copil din Familia Regală, născut într‑un palat alb de unde se vedea toată capitala și care a ajuns într‑o mănăstire simplă de lemn de pe dealurile statului Pennsylvania. Între mine și acel castel s‑au perindat 70 de ani de bucurii și dureri, de dragoste și ură, de lucruri pierdute și lucruri câștigate și, mai ales, de schimbări – toate s‑au schimbat, mai puțin credința mea în Dumnezeu și dragostea mea pentru țară.
Maica Alexandra
Mănăstirea ortodoxă Schimbarea la Față, 1978
Fragment extras din noua apariție editorială Trăiesc din nou – Maica Alexandra (Principesa Ileana a României)
