Într-un amestec tulburător de profeție, alegorie și meditație filozofică, Robert Hugh Benson reușește să construiască o frescă a unei civilizații aflate în plin declin spiritual, o elegie întunecată a unei lumi care își sapă propria prăpastie. Citind-o, simți cum ceva nevăzut și profund ți se așază pe suflet, o povară care nu doare, dar care atârnă greu prin întrebările pe care le naște.
Benson nu scrie doar o poveste, ci desfășoară în urzeala sa chiar destinul omenirii, cu fire de lumină stinsă și umbre apăsătoare, iar în centrul acestui univers se află un paradox: un Mesia al progresului, un lider care promite pacea absolută, dar a cărui prezență topește orice urmă de transcendență, ca un soare negru care pârjolește totul în jurul său. Tehnologia, politica, confortul – toate devin zei, iar omul, golit de suflet, se pleacă în fața lor fără să știe că își oferă inima pe un fals altar.
Proza lui Benson are forța unei mări negre, adânci, care înghite lumina. Liderul mondial, o figură carismatică și rece ca o statuie de marmură, întruchipează tirania părutei blândeți care promite salvarea, dar nu oferă decât lanțuri. Biserica, pe de altă parte, apare ca o biată rămășiță, o corabie asaltată de furtuni, dar care poartă în sine o lumină tainică – lumina sacrului, a transcendenței. Romanul te pune în fața unei confruntări de o intensitate devastatoare: eternul împotriva efemerului, omul împotriva propriei libertăți, sufletul împotriva golului, ca într-un poem tragic despre căderea sufletului uman, o simfonie a dezrădăcinării, o lume fără Dumnezeu, dar plină de idoli, fără rădăcini, dar obsedată de ordine, fără iubire, dar avidă de putere.
Stilul narativ al lui Benson curge precum un șuvoi subteran pe care nu-l vezi întotdeauna, dar îi simți forța. Închipuie-ți o întindere nesfârșită de beton în care, pe alocuri, crăpăturile lasă să răsară ierburi firave – așa se simte speranța în „Stăpânitorul lumii acesteia”. E plăpândă, dar există. E mică, dar e acolo, ascunsă în cei care refuză să-și lase sufletul zdrobit de tăvălugul unei lumi uniforme, dominate de o singură voce.
Autorul a văzut înaintea altora ruina sacrului, cel mai de preț și, totodată adânc îngropat, odor al sufletului. A făcut astfel radiografia omului modern, care îmbătat de iluzia întemeierii unei noi lumi, și-a pierdut puterea de a se conecta cu divinul. Această pierdere e pentru lumea lui Benson un cataclism tăcut, răsunând ca un vuiet uriaș fără sunet.
Lectura acestei cărți nu e tocmai confortabilă, și te întrebi, aproape cu groază, dacă lumea noastră nu a început deja să semene cu cea imaginată de Benson. Pacea aceasta a conformismului, exaltarea progresului și a tehnologiei, această neîncredere în sacru – toate par să fie nu doar o ficțiune, ci o prefigurare.
Proporțiile hiperbolice sunt date de aceste metafore: Biserica e asemuită unei corăbii șubrede, măturate de o mare necruțătoare, sufletul uman cu un cer pe care stelele se sting una câte una, iar liderul mondial cu un far fals, care promite siguranță, dar conduce corăbiile spre stânci.
Benson însă nu seamănă disperare, căci în întuneric e totuși o șoaptă, o chemare, lăsând loc unui adevăr care, deși puțin vizibil, poate aduce salvarea. Este chemarea către rădăcini, către credință, către acel ceva care transcende materialismul exaltat și modernitatea. Este, mai presus de toate, o chemare către suflet care ne întreabă: ce facem cu libertatea noastră? Alegem să o predăm unui sistem care ne promite pace, dar ne lasă goi pe dinăuntru? Sau alegem să luptăm pentru suflet, pentru sacru, pentru lumina din noi care încă pâlpâie, chiar și atunci când totul pare pierdut?
Stăpânitorul lumii acesteia nu este o simplă lectură. Este o scară interioară pe care, dacă îndrăznești să o urci, vei descoperi abisuri și culmi deopotrivă. Autorul nu-ți oferă răspunsuri facile. El îți pune dinainte oglinda și te lasă să privești până când întrezărești în ea nu doar lumea, ci propria ta inimă.
Benson ne arată că sfârșitul lumii nu înseamnă o catastrofă naturală, ci o tragedie interioară.
Aceasta e o carte care te provoacă să ieși din inerție, să privești cerul, să simți pământul sub picioare și să te întrebi: „Unde este sufletul meu?” Și poate, doar poate, să începi să-l cauți din nou.
Alexandra Roșeanu