Recenzie: Mircea Eliade
Paginile acestea de exegeză le-am ascultat pentru întâia oară citite de Gheorghe Racoveanu. Era într-o după-amiază din Septembrie 1961, la Cé Foscari, unde aveau loc şedinţele Congresului Internaţional al Societăţii Academice Române. Cunoscând de mai bine de treizeci de ani proza fără greş, densă şi clară a lui G. Racoveanu, ştiam că o seamă de observaţii, precizări şi nuanţe îmi vor scăpa la o primă lectură. Cu ce bucurie am recitit acest text somptuos şi totuşi concis, aproape laconic! Nu mă îndoiesc că exegeza lui Racoveanu va figura într-o zi alături de alte interpretări clasice ale realităţilor româneşti, semnate de nume ilustre, de la Mihai Eminescu şi Haşdeu la Lucian Blaga şi Mircea Vulcănescu.
Cândva se va scrie istoria culturii româneşti altfel decât a putut fi ea scrisă până acum. Adică o istorie integrală a creativităţii geniului românesc, iar nu exclusiv a creaţiilor culte, livreşti. Nu că acestea din urmă n-ar fi importante sau reprezentative; e destul să ne amintim de un Eminescu sau Blaga pentru a ne da seama de valoarea şi semnificaţia lor. Dar asemenea creaţii culte sânt, la noi, de dată recentă. Noi de-abia am început să scriem bine româneşte. Până la Eminescu, majoritatea „intelectualilor” nu ştiau să scrie româneşte, deşi, probabil, vorbeau destul de bine; cel puţin la ei acasă, în satul sau în târgul lor, ştiau să vorbească. Dar aproape nimeni, până la Eminescu, nu îndrăznea să scrie limba vorbită, ţărănească. Limba noastră scrisă urma modéle streine: fie calapodul vechilor traduceri din slavoneşte, fie structura limbilor din care se tradusese în ultimele două secole, adică neo-greaca, italiana şi franceza. Problema e prea complexă pentru a o putea dezbate aici. Destul să spunem că autorii români au reuşită să scrie bine româneşte de-abia de la Eminescu încoace, adică de mai puţin de o sută de ani. Or, e limpede că o cultură – înţelegând prin acest termen exclusiv creaţiile autentice – nu se poate judeca numai după producţii atât de recente.
Se va scrie, deci, într-o zi, istoria culturii române integrale: adică a instituţiilor şi credinţelor, a creaţiilor lingvistice şi folclorice. Redusă doar la documentul scris, cultura românească – şi nu numai ea – pare săracă, timidă, provincială. De fapt, în orizontul culturii moderne sântem provinciali. Ca şi alte culturi din Europa răsăriteană, am împrumutat modélele de la „centru,” din Occident. Cam tot ce s-a scris în româneşte de la Şcoala latinistă încoace depinde, direct sau indirect, de ce s-a scris în Occident. Aceasta nu înseamnă numaidecât lipsă de „originalitate.” Cultura europeană, aproape în totalitatea ei, este rezultatul imitaţiei creaţiilor efectuate în câteva „centre” din Occident. Autorii ruşi au învăţat meşteşugul prozei literare de la englezi şi francezi, dar un Dostoievski sau un Cehov au influenţat la rândul lor întreaga literatură europeană. Probabil că un fenomen analog ar fi avut loc şi cu anumiţi prozatori, eseişti şi gânditori români, dacă n-ar fi intervenit ocupaţia sovietică. Nu trebuie să uităm că în România s-a putut crea liber, adică fără a urmări un obiectiv politic, numai după împlinirea idealului naţional şi până în preajma celui de-al doilea război mondial. Cu totul şi cu totul, cam vreo douăzeci de ani. Iar scriitorii români au început să aibă la dispoziţie un instrument de expresie adevărat numai de pe la 1890…
Dacă în orizontul culturii europene am rămas „provinciali,” nu e numai vina noastră. „Istoria” – care în cazul nostru mai înseamnă şi inconştienţa politică a occidentalilor – ne-a zăvorât din nou în întunerec, mai rău decât am fost zăvorâţi în Evul Mediu, prin năvălirile barbarilor.
Dar o cultură nu se reduce numai la expresiile ei moderne, adică, în cele din urmă, la creaţiile personale. Dimpotrivă, atenţia cercetătorilor se îndreaptă tot mai mult astăzi spre creaţiile trans-personale: mituri, simboluri, stiluri de existenţă, tradiţii, folclor religios, arte populare etc. Toate acestea alcătuiesc în felul lor tot atâtea limbaje prin care se exprimă geniul unui neam. Asemenea limbaje sânt universale, în sensul că ele revelează moduri de a fi în lume, comportamente, nostalgii, universuri imaginare care nu sânt exclusive unui anumit popor sau unui anumit moment istoric. Ele au un caracter trans-istoric şi arhaic. Datorită acestor „limbaje,” culturile sunt „deschise” şi pot comunica între ele. Prin însăşi structura lor, un simbol, un mit, un mod de a fi în lume nu pot fi „provinciale,” pentru că ele nu depind de un „centru cultural,” nu imită un model. De aici, perenitatea acestor „limbaje”: ele nu stau sub semnul timpului istoric (care „demodează,” într-o generaţie-două, 90% dintre creaţiile individuale moderne), ci, am spune, sub semnul unui timp trans-istoric, timpul fermecat al miturilor şi basmelor, timpul marilor cicluri cosmice, dar şi „clipa” în care trăiesc sfinţii, contemplativii, poeţii, logodnicii.
Dintr-un asemenea „limbaj” face parte, alături de atâtea noţiuni, nostalgii şi moduri de a fi, şi conceptul românesc de „omenie.” Nu voi încerca să rezum aici iscusita hermeneutică a lui G. Racoveanu. Nu voi ştirbi bucuria cititorului de a o descoperi singur. Prin asemenea contribuţii se pregăteşte ziua când se va putea scrie adevărata istorie a neamului şi culturii româneşti. Şi de-abia atunci vom putea interesa, în mod sincer şi profund, Occidentul, a cărui atenţie o jinduim atât.
Până acum am încercat să trezim interesul Occidentului mai ales prin meritele şi sacrificiile noastre istorice (rezistenţa contra turcilor) şi prin producţiile culturii româneşti moderne. Trebuie să recunoaştem că, nenorocul urmărindu-ne şi de data aceasta, am eşuat în ambele cazuri. Neizbutind să ne traducem poeţii, literatura românească n-a interesat. În ceea ce priveşte misiunea pe care şi-au asumat-o Domnii români de a ţine piept iureşului otoman, în speranţa că occidentalii vor înţelege, până la urmă, că împlinesc rolul propriei lor avangarde, dezamăgirea e şi mai mare. Ne-am fi aşteptat că, dacă n-am fost înţeleşi de şefii politici şi militari de acum câteva veacuri, vom fi înţeleşi măcar de istoricii de astăzi. Dar, din nefericire, conştiinţa istoriografică occidentală n-a reţinut rolul pozitiv al românilor în istoria Europei.
S-ar putea ca într-o zi, nu prea îndepărtată, lucrurile să se schimbe. Occidentul începe să se intereseze tot mai mult de alte moduri de a fi în lume decât ale lui, de structuri antropologice tradiţionale, de alte valori culturale decât cele care-i sânt familiare. S-ar putea ca într-o bună zi, descoperind adevărata noastră istorie şi cultură, occidentalii să se laude cu noi (căci, în fond, şi noi tot din Europa facem parte) mai mult decât s-ar fi lăudat dacă am fi dat un Shakespeare sau un Dante…