CAPITOLUL I

 „Și a suflat în faţa lui suflare de viaţă
şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Fac. 2, 7)

„Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov. Dumnezeu nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor”.

(cf. Mt. 22, 32)

Adevărul acesta, descoperit nouă de Sfânta Scriptură, este prima învățătură fundamentală în care omul este dator să creadă, pentru a se cunoaște pe sine: cine este, care este scopul ultim al prezenței sale în lume și unde îi este menit să se îndrepte; fără acest adevăr ce i-a fost revelat, omului îi este cu neputință să se cunoască pe sine; căci lipsa cunoștinței adevărului revelat îl împinge pe om spre teorii false și spre concepții amăgitoare care duc la concluzii absurde, întrucât mintea prin ea însăși nu e în stare să descopere sensul tainelor. Revelația este făclia care luminează și îndrumă mintea în explorarea sa și o călăuzește la adevăr. Având în mână această făclie, am dori să încercăm să arătăm pe cale dialectică faptul că sufletul omului este nemuritor.

Având conștiința existenței sale, omul se distinge pe sine ca minte[1] și ca numen[2], se separă pe sine în două, ca ființă umană concretă și ca obiect al cugetării, și purcede la cercetarea sinelui și a diferitelor altor lucruri. Care e puterea aceasta ce se distinge de realitatea trupească și o reifică? E asemenea firii sale sau de altă natură? Subiectul și obiectul sunt una și aceeași realitate sau sunt realități diferite? Cum se poate ca omul să se separe în două părți distincte? Oare e o mișcare spontană? Mintea poate înțelege că resortul mișcător este diferit de ceea ce e pus în mișcare, pentru că n-ar fi posibil ca același lucru să fie și forța mișcătoare, și realitatea mișcată: forța care pune în mișcare puterile creierului spre a filosofa e necesar să fie diferită și de altă natură, fiindcă lucrurile care provin din aceeași natură, fiind de același gen și echivalente, ar fi prin urmare inerte. Și totuși, ce anume le pune în mișcare? Omul nu a reușit să cunoască aceasta decât în lumina Revelației. Așadar, Revelația trebuie să fie fundamentul filosofiei pentru a reuși să conducă la concluzii adevărate; e necesar ca filosoful să creadă că a primit de la Dumnezeu un suflet viu, pentru a ajunge la cunoașterea acestuia; înțelege cu adevărat și chiar din clipa de acum că în el există o materie anume diferită, dar de ce natură e aceasta nu știe; gândirea, pentru a ajunge cugetare, are nevoie de credința în adevărul revelat; cel ce filosofează e dator să creadă mai întâi în firea spirituală a ceea ce-l face să se distingă pe sine ca minte și ca obiect al cugetării și apoi să cunoască desăvârșit ce anume e acea realitate. Existența sufletului viu este, pentru cei ce cred, o problemă soluționată, însă pentru cei ce nu cred e o taină de nepătruns; de aceea, fără credință omul se tulbură mai tare atunci când se cercetează pe sine; credința e ochiul sufletului care se contemplă pe sine și cercetează cele „nearătate și ascunse” (Ps. 50, 7). Dumnezeu i-a descoperit omului originea sa nobilă și i-a făcut cunoscută și nemurirea sufletului ca să-l tragă la Sine, să-l îndemne spre virtute și să-l conducă la desăvârșire; disprețuirea adevărului revelat înseamnă disprețuirea sfârșitului rațional și rânduit dinainte pentru lume; pentru că scopul lumii, adică finalitatea prestabilită a acesteia, mărturisește atotînțelepciunea Creatorului care nu a făcut nimic fără scop, ci pe toate le-a creat întru înțelepciune. O desăvârșire a omului care ar fi lipsită de un suflet viu nu are sens și e imposibilă: ea e cerută de scopul și finalitatea rațională a lumii; căci fără acestea, creația omului devine un joc lipsit de sens. Să nu se spună că egoismul omului este mare, pentru că mare cu adevărat este și omul duhovnicesc, ca unul ce a fost creat după chipul lui Dumnezeu și plăsmuit după asemănarea cu El. Astfel, fiind asemenea lui Dumnezeu, este și de Dumnezeu insuflat și capabil a primi Revelația dumnezeiască și, prin urmare, superior întregii firi materiale prin originea sa înaltă, prin noblețea firii și pentru caracterul dumnezeiesc al sufletului său; duhul său se înalță la Dumnezeu, este luminat de dumnezeiasca lumină, leapădă negura spirituală și înțelege „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit” (I Cor. 2, 9). Dumnezeu locuiește și Se sălășluiește în el, iar omul, care nu-și are un loc al său în creație, Îl primește pe Cel neîncăput niciunde. Cel pe Care universul nu-L poate încăpea Se sălășluiește tainic în inima de dimensiuni neînsemnate a omului. Minunată auzire, dar adevărată: tainic e chipul în care se petrece aceasta, dar descoperirea Sa e adevărată prin roadele vădite; Dumnezeu e nemărginit și în palma Sa ține universul, iar omul – o mână de cenușă −, cu toate că nu are un loc al său în univers, este înălțat deasupra lumii, deasupra cerurilor și se bucură cu ochii minții de măreția creației, cercetează și investighează prin puterea sa rațională universul, află legile care-l guvernează, măsoară distanțe infinite și dimensiunile corpurilor cerești, cântărește ca într-o balanță greutatea lor, află care le e densitatea, rezistența și procentajul de substanțe din care sunt alcătuite aceste corpuri și în genere firea și puterea de atracție și refractivă a titanilor aflați pe tăria cerească.

Prin cugetarea sa, luminată de strălucirea dumnezeiască, se îndreaptă spre Făcătorul universului, studiază însușirile dumnezeiescului Creator și își ex-primă opinia față de trăsăturile proprii ale Acestuia. Acest vierme mărunt al creației îndrăznește să cerceteze nu doar cele create, ci și pe Creatorul Însuși; mic la trup, dar mare la suflet; mișcările sale − un punct, dar căile străbătute de spiritul său capătă dimensiunile nemărginirii; luminat de dumnezeiasca lumină și întărit de harul dumnezeiesc, se arată superior întregii firi necuvântătoare și înveșmântat într-un trup de țărână se ia la întrecere cu firea îngerilor din înalt. Înțelepciunea lui Dumnezeu îi dă pricepere și-l arată dumnezeu pe pământ, după spusa Scripturii: „Eu am zis: «Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt»” (Ps. 81, 6). Îi descoperă acestuia tainele și nici o lumină înșelătoare și plină de bezne nu-i este călăuză; toate căile îi sunt luminoase; strălucirea cugetului său luminos este asemenea unei raze de soare, iar puterea minții lui e asemenea pu-terii lui Dumnezeu; omul, neînsemnat între lucrurile [create], creează și săvârșește isprăvi mărețe prin îndemânările sale; faptele îi pun în evidență spi–ritul, iar forța, caracterul suprafiresc; puterea sa mută munții, iar voința sa transformă lucrările na–turii; într-adevăr a primit puterea de a fi dumnezeu pe pământ după chipul lui Dumnezeu; datorită cinstei acesteia și cu Dumnezeu ajunge să dialogheze, și la Acesta se înalță prin toate. Îngerii cerești sunt sfătuitorii săi, iar cerurile, locul petrecerii sale; viețuirea sa e ca a unui cetățean al cerului, iar dorul său, nemărginit, așa cum nemărginit este și obiectul dorinței și iubirii sale. Iată că lui i-au fost supuse toate, după cum mărturisesc Scriptura și experiența noastră comună. „Toate le-a pus sub picioarele sale, fiarele câmpului, păsările cerului și peștii mării” (cf. Ps. 8). Da, omul este mic de statură, dar minunat întru putere. Ce poate fi la fel de minunat cu faptul că înțelepciunea și bunătatea lui Dumnezeu l-au arătat pe om dumnezeu pe pământ spre a-l face părtaș însăși bunătății Sale? Oare neînsemnatul său trup mărginit ar putea să împiedice atotputernicia dumnezeiască ce vrea să-l arate după chipul Său pe pământ? Firește că nu! Atotputernicul Dumnezeu, Cel Ce le-a făcut pe toate întru înțelepciune, a înfăptuit și întregit lucrarea creației odată cu plăsmuirea omului, prin mijlocirea căruia a unit firile imaterială și materială, pentru ca firea creată să-L cunoască pe El [și să trăiască fericit datorită cunoașterii Sale][3].

 Creația ar fi fost fără om un corp lipsit de sim-țire, existența ei n-ar fi avut nici un scop, iar manifestarea atotputerniciei și înțelepciunii creatoare ar fi fost zadarnică; trăsăturile dumnezeiești n-ar fi avut nici o rezonanță într-o creație lipsită de simțire, iar Dumnezeu ar fi rămas o ființă necunoscută ca și înainte de existența creației; iar manifestarea înțelepciunii și atotputerniciei față de o natură insensibilă se arată în contradicție cu trăsăturile idiomatice ale dumnezeirii. Prin urmare, manifestându-Şi înțelepciunea și atotputernicia prin crearea lumii, Dumnezeu avea ca scop revelarea Sa în creație, voia să i Se facă cunoscut, iar acesta este scopul ultim al creației. Acest scop înalt al cunoașterii Sale dumnezeiasca înțelepciune l-a înfăptuit prin crearea omului ca și corifeu al creației, cu menirea de a-L simți, pricepe și înțelege pe Creatorul său; în consecință, omul este punctul în care se întâlnește firea imaterială cu cea materială; recapitulează în sine întregul univers și este rațiunea creației; faptele sale mărturisesc acest adevăr. Da, omule, Dumnezeu te-a făcut dumnezeu pe pământ! Cunoașterea aceasta ți-a fost sustrasă de păcat și de îndepărtarea de Dumnezeu, care ți-au întunecat limpezimea minții tale de Dumnezeu văzătoare, te-au dus în rătăcire și te-au aruncat în noroiul patimilor care fac strălucirea chipului lui Dumnezeu [din tine] inutilă. Da, omule, cunoaște că ești asemănare și chip al lui Dumnezeu și că ai suflet nemuritor, care a fost menit să trăiască după har în veci; cercetează-te pe tine ca să vezi și să te convingi de mulțimea înfăptuirilor tale care adeveresc nemurirea sufletului tău!

De unde vine imboldul de a deosebi faptele bune de cele rele? Oare nu te învață Legea scrisă în inima ta? Și de ce Dătătorul Legii a scris această Lege în inima ta, dacă nici o călcare de poruncă şi nici o neascultare nu vor avea parte de pedeapsa ce li se cuvine[4] și tu vei fi nimicit cu totul și întors în neființă [și nu vei avea de dat nici o socoteală pentru faptele tale]?[5] De unde vine legea din tine, în care își au originea și celelalte legi umane, dacă ai fost plăsmuit să trăiești o viață care are aceeași soartă cu cea a tuturor celorlalte animale și fiare ale câmpului și păsări ale cerului și pești ai mării? Care e folosul tău de pe urma zbuciumului și a chinului la care te supui din iubirea de înțelepciune pentru știință, educație, adevăr, virtute, frumusețe, bine, libertate, societate, pentru ceilalți, pentru formare și dezvoltare? De unde ai tăria din care provin toate aceste bunuri? Nu din certitudinea nemuririi care izvorăște dinlăuntrul tău? Nu din ideea dreptății dumnezeiești și a răsplătirii? Da, numai din aceasta. Nemurirea e cauza pentru care mintea se înalță de la cele pământești la cele spirituale; din ea se nasc gândurile mărețe despre faptele bune, din ea izvorăsc simțămintele nobile și sentimentul care se dezvoltă în inima omului în clipa în care interesele individuale și cele comune intră în conflict, iar virtutea viciului. Din nemurire izvorăște acea încredințare tainică ce îi vorbește [omului][6] de veșnicie, și-l convinge de cele de după moarte, determinându-l să le jertfească pe cele prezente și văzute pentru cele viitoare și nevăzute. Nemurirea îl convinge pe om să iubească binele și să respingă răul; ea îl silește să caute desăvârșirea. Nemurirea sufletului îi aduce mângâiere celui în suferință și varsă balsamul alinării asupra rănilor inimilor împilate; nemurirea oferă remediile în necazuri, în rele și în toate neputințele omenești, aduce răbdarea, stăruința, pacea sufleteas-că, seninătatea inimii, alungă deznădejdea, face loc nădejdii, întărește credința în ajutorul dumnezeiesc și alungă norii întristărilor care cuprind sufletul și inima omului. Nemurirea sufletului duce la adevărata fericire care îl învață pe om că a fi fericit înseamnă a viețui după Dumnezeu; nemurirea îl conduce în sânurile fericirii veșnice. Nemurirea su-fletului este piatra de temelie pe care se zidesc conservarea, dezvoltarea și propășirea omului; este legătura ce unește societățile, instrumentul care stimulează dezvoltarea, mijlocul prin care omul progresează și se desăvârșește; suprimarea ideii de ne—murire a omului ar însemna distrugerea tuturor și nimicirea umanității. Dacă umanitatea există, există și progresează prin nemurirea sufletului; anularea nemuririi omului ar desființa perfecțiunea dreptății dumnezeiești, fiindcă acest lucru ar însemna că omul a fost plăsmuit spre nimicire, ceea ce ar fi contrar trăsăturilor idiomatice dumnezeiești. Dumne-zeu, ca un Atotbun, l-a creat pe om ca să-l facă păr-taș bunătății și fericirii Sale, fapt pentru care l-a creat după chipul și asemănarea Sa și l-a înzestrat cu suflet rațional și nemuritor.

Teoriile materialiste care neagă nemurirea sufle-tului uman și îl reduc la neființă subminează exis-tența și supraviețuirea, progresul și fericirea omului. Este respinsă menirea înaltă a omului, coborât la nivelul ființelor necuvântătoare, universul său spiri-tual este distrus, sentimentele nobile își pierd valoarea, morala, virtutea, adevărul și întregul tezaur de cinste al virtuților rămân doar niște cuvinte perimate, fără sens și lipsite de orice semnificație. Evlavia, credința, cultul religios sunt socotite roade ale unui cuget obscurantist specific vremurilor trecute. Co-muniunea este nimicită și în locul ei este introdus individualismul, existența egoistă. Fiecare e îm–po-triva tuturor și cu toții sunt dușmani unii altora. Pacea este alungată în munți, iar în societatea umană se înfiripează războiul necruțător spre proclamarea dreptului celui mai puternic și a tiranului de temut, groaznic și însetat de sânge, care se desfată cu necazurile semenilor, ale căror sânge și sudoare trebuie să adape pământul și solul în care își înfig rădăcinile iubirea de plăceri și patimile tiranice.

Prezentul este totul pentru om, trecutul și viito-rul, inexistente; desfătarea de acum și fericirea care decurge din ea sunt gândurile ce domină. Primăvara vieții e vremea desfătărilor, iar bătrânețea, um-bra unei existențe îndoielnice; viața e viață cât există desfătare, iar nefericirea înseamnă moarte, care trebuie provocată, câtă vreme nu vine singură! Sinucigașii sunt cei fericiți și cu adevărat filosofi. Omul s-a născut pentru plăcere, trupul este totul, nu există nimic altceva în afară de acesta; legea de bază este autoconservarea; mintea există doar ca să slu-jească exclusiv nevoilor trupului; înălțându-se deasupra nevoilor sale întâlnește himere, idolii unei imaginații bol-nave. În mijlocul unei bătălii neîntrerupte cu toți, titlul de glorie constă în a ți-l aservi pe celălalt, iar crima este calea prin care se ajunge la dobândirea răsplății; nedreptatea, viclenia, lăcomia, răutatea, invidia, cearta, vicleșugul, injuria, mân–dria, aroganța, sacrilegiul, necugetarea, ura, duș—-mănia, cruzimea, vanitatea, frivolitatea, prostia și în general perversitatea și dezmățul vor să-și așeze tronurile în societățile în care cugetul materialist a pătruns, s-a instalat și a exilat nemurirea sufletului, pentru că cine ar putea să-i împiedice pe acești materialiști să-și satisfacă orice poftă? „Pofta cărnii, pofta ochilor şi trufia vieţii” (In. 2, 16) sunt trei rele atât de puternice, încât pot foarte ușor să-l târască legat în urma carului lor și să-l conducă spre toată răutatea pe cel ce se leapădă de credința în nemurirea sufletului și se lasă pradă lor.

Încrederea în nemurirea sufletului este singura putere care-l întărește pe om în lupta împotriva stăpânirii relelor amintite și-l arată ființă liberă din punct de vedere moral prin ajutor și sprijin dumnezeiesc; încrederea în nemurirea sufletului îl învață pe om să cinstească legile divine și umane și-l îndrumă pe calea adevărului, îndepărtându-i pașii de căile minciunii. Nemurirea sufletului și încrederea în ea fac din om o ființă morală și-l arată vrednic de poziția sa înaltă; capacitatea rațională a omului în absența nemuririi sufletului ar fi un instrument dat lui spre propria pierzare; însă acest lucru ar fi contrar dreptății dumnezeiești. Și un Dumnezeu lipsit de această calitate divină nu ar mai fi Dumnezeu. Prin urmare, omul a fost înzestrat cu un suflet nemuritor.

Nemurirea sufletului este adevărul înscris în inima omului pe care mintea de îndată ce începe să devină activă și să cugete îl descoperă, îl citește și îl acceptă.

Omul își descoperă nemurirea sufletului cercetându-se pe sine. Acțiunile sufletului său rațional adeveresc credința în nemurire. Imboldul spre căutarea adevărului și puterea de a-l afla vădesc firea nemuritoare a sufletului rațional; pentru că pu-terea aceasta arată că sufletul are în sine capacitatea de a se dezvolta și desăvârși; iar desăvârșirea prin mijlocirea adevărurilor mărturisește existența unui suflet care se silește spre o desăvârșire infinită; moartea sufletului, adică nimicirea sa odată cu trupul, ar conduce la o eventualitate inexplicabilă cât privește atotînțelepciunea unui Dumnezeu Care ar fi creat un asemenea suflet, fiindcă o asemenea probabilitate care ar susține că sufletul omului a fost menit nimicirii este în contradicție cu înțelepciunea desăvârșită a lui Dumnezeu.

De asemenea, dorul mereu înflăcărat al omului îndreptat spre binele absolut, pentru a cărui dobândire luptă cu toată stăruința și grija, mărturisește că sufletul este nemuritor.

[1] Scil. ființă cugetătoare sau capacitatea de a cugeta; în varianta din 1893 νοῦν; în cea din 1901 νοοῦν.

[2] Scil. esență în sine, lucru care poate fi cunoscut numai cu mintea (n.trad.).

[3] Adaos prezent în varianta din 1893 (n.trad.).

[4] Cf. Evr. 2, 2.

[5] Cf. varianta din Atena, 1901, p. 11.

[6] Ibid., p. 12.

Traducere din limba elină şi note protopresbiter dr. Gabriel Mândrilă