Agoniseli duhovnicești despre
minunate tămăduiri prin rugăciune,
din înțelepciunea Părinților Ortodoxiei

Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi

„Şi auzind El, a zis: Nu cei sănătoşi
au nevoie de doctor, ci cei bolnavi.
(…) Că n‑am venit să chem pe drepţi,
ci pe păcătoşi la pocăinţă”
(Mt. 9, 12‑13)

LA FIECARE DUMNEZEIASCĂ LITURGHIE, printre altele, credincioșilor li se dăruiește în chip propriu un neprețuit dar duhovnicesc: pericopa evanghelică. Cuvinte sfinte, adevăruri zguduitoare, cu putere și har cerești, din gura Domnului, înscrise în inima noastră. Întrucât, neîndoielnic, le punem în faptă, ne sfințesc viața și ne dau drept răsplată mântuirea.

Iată pericopa din Evanghelia după Matei, care se încheie cu mesajul bine‑cunoscut, al Domnului, plin de înțelesuri nepieritoare: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. (…) Că n‑am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă”.

Precum propovăduiește Biserica Ortodoxă, sufletele oamenilor sunt înclinate spre păcat, după căderea din Rai, fiind chinuite de felurite patimi, întrucât urmările neascultării protopărinților apasă asupra lor ca o datorie

Orice suflet botezat, fiindcă păcătuiește neîncetat e suferind; până și Sfinții, încă în viață, nu sunt fără de păcat, de aceea se spovedesc întruna până în ultima lor clipă.

Taina Botezului — „vehicul ceresc”, după cum metaforic o numește Sfântul Chiril al Ierusalimului în Cateheze, nu o punem în lucrare, după cuviință, spre sfințire, ci o lăsăm în paragină, în neîngrijire, în adormire. Cu toate că Botezul ne deschide porți cerești, noi, prin greșelile noastre cumplite, ținem zăvorâtă ușa mântuirii, pe care Duhul Sfânt ne‑a deschis‑o.

Drept urmare, să nu credem că ne vom mântui pentru că suntem botezați, cât timp viețuim fățarnic, departe de iubirea adevărată și de frica lui Dumnezeu, fără pocăință, smerenie, nevoin-ță, rugăciune, participare la Tainele și slujbele -Bisericii.

Adâncimea sensului acestui mesaj evanghelic rămâne inepuizabil peste veacuri, iar astăzi este mai necesar decât oricând. Domnul, ca Doctor al sufletelor și al trupurilor lămurește direct și temerar cu ajutorul a trei termeni: „drepți — păcătoși — pocăință” — tripticul soteriologic al -credinciosului.

Nevoie de pocăință nu au drepții, ci păcătoșii: raționamentul e adeverit chiar și într‑un mod -inductiv:

~ Cu toții suntem păcătoși.

~ Cei păcătoși se mântuiesc prin pocăință.

~ Cu toții ne mântuim prin pocăință.

Domnul dăruiește:

– chemarea dătătoare de mângâiere și nădejde;

– lumina Sa tuturor naufragiaților lumii;

– temei păcătosului spre a‑și pune încrederea în Hristos ca Mântuitor;

– prilej celui neputincios spre a se apropia de Biserică;

– o îmbrățișare caldă săracului, bolnavului, celui chinuit și îndurerat, plin de furie și deznădăjduit care cer pocăință.

În același timp, porunca aceasta a lui Hristos mustră aspru habotniciași părerea noastră egoistă cum că noi, cei părtași la viața Bisericii, suntem, chipurile, „aleșii lui Dumnezeu”.

Oare ne simțim bolnavi duhovnicește?, oare ne căutăm vindecarea în Biserică?, sau socotim că nu avem trebuință de doctor?

În ce chip oare putem descoperi aceasta? Sfinții Părinții ne propun un mod de autodiagnosticare pentru a ne afla adevărata stare lăuntrică.

Să ne adâncim cu mintea zăvorâtă în inimă la ceasul rugăciunii curate și neîncetate, fără împrăștiere, până ce Domnul ne va înștiința cu privire la bolile noastre și ne va vădi, după a Sa socotință, adevăratul chip ca într‑o oglindă.

Rugăciunea nu lipsește din nici un suflet; lucrează mistic, fără zgomot, dumnezeiește. După stăruitoare căutări, prin îngăduință și îndelungă‑răbdare dumnezeiască o aflăm în inima noastră spre a ne împărtăși, cu trudă, la vremea cuvenită, de ale ei harisme.

Așa Îl rugăm pe Domnul să ne dea rugăciune. Părintele duhovnicesc sau starețul, dacă e sporit, prin convorbirea, sfătuirea și cercetarea lui se face mijlocitorul nostru la Dumnezeu cât privește toate cele ale rugăciunii. Rugăciunea tainică a lui Iisus, „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește‑mă” își are felul ei de a lucra în fiecare suflet.

Potrivit cu starea duhovnicească a fiecăruia, [rugăciunea] își revarsă roadele preadulci: pacea, fericirea, dulceața, lumina lui Hristos, aprinderea și rănirea inimii, lacrimile, binecuvântarea, luminarea, iubirea. Iar celor desăvârșiți le dă, după Sfinții Părinți, contemplarea dumnezeiască, vederea luminii necreate și cuvinte de negrăit, cu neputință de priceput. Har mai mult dă celor sporiți, începătorilor, mai puțin.

Din pricina mândriei, pierzătoare de suflete și care ne împinge la rătăcirea nimicitoare, cuvine‑se să ne lăsăm îndrumați cu smerenie și încredere de un părinte duhovnicesc.

Domnul a venit spre a‑i chema la pocăință pe cei păcătoși, adică pe noi pe toți. Chiar și atunci când în anumite privințe suntem drepți, partea omenească și nedesăvârșită din noi are trebuință de vindecare din partea Bisericii. Totodată noi, drepți și păcătoși, nu vom vedea în alt chip tămăduirea rănilor și traumelor noastre sufletești decât prin lucrarea vindecătoare a pocăinței sincere, căreia îi urmează iertarea dumnezeiască prin mijlocirea tainei Mărturisirii.

La taina Spovedaniei duhovnicul ascultă pe credincios și se roagă adânc în inima sa pentru mântuirea sufletului, care se pocăiește cu zdrobire de inimă sub sfântul epitrahil. Prin rugăciunea lui, atrage razele vindecătoare ale harului dumnezeiesc, care pătrund în sufletul celui ce se mărturisește vindecându‑i bolile duhovnicești și sufletești și izbăvindu‑l de patimi. Firește, pentru că și trupul se află în unire cu sufletul, adeseori, în anumite împrejurări, se vindecă în chip minunat și bolile trupești ale credinciosului care să mărturisește sincer, cu o viață plăcută lui -Dumnezeu.

Hristos, firește, este doctorul cu deosebire al sufletului și al trupului, care se influențează reciproc. Adeseori dovada e viața lungă a monahilor și asceților, care s‑au nevoit prin înfruntarea multor greutăți și încercări, lipsuri și postiri. De pildă, Antonie cel Mare a trăit 105 ani și, după cum stă scris Sinaxare, nu s‑a îmbolnăvit niciodată.

Traducere din limba greacă protopresbiter dr. Gabriel Mândrilă