“Latinul este singurul om din lume, care are simțul măsurii”. Citatul face parte din romanul “Suspectul” de Constantin Virgil Gheorghiu (1916-1992), un autor cu o listă impresionantă de scrieri (de altfel cel mai prolific scriitor român din exil, cu cele mai multe traduceri). Titlul acesta te trimite automat la un policer, în schimb cartea este mult mai mult, este de fapt o mărturisire de viață grefată pe o existență aparent neînsemnată.
Scriitorul creionează evoluția în spațiu și timp a unui personaj la prima vedere anodin și umil. Un cizmar, Limitrof. Un nume ales cu dibăcie de autor: Limitrof vecinul sau aproapele nostru.
Într-o dimineață obișnuită, în Piața Libertății, unde muncește Limitrof, atmosfera este perturbată de prezența unui automobil care parchează, în mare grabă, în garajul prietenului și vecinului său, Max Klein. Până aici nimic ieșit din comun, totuși, șoferul era chiar Limitrov, iar vehiculul era făcut sită!
Limitrof era cât pe ce să fie asasinat! Din acel moment, începe ancheta… Un calvar polițenesc cu tente neocomuniste. Limitrof înfricoșat, coboară din mașină, încearcă să-și vină în fire, iar Rosalina (soția lui Max) se străduiește cu o disperare vinovată să-l liniștească.
Ex abrupto, cititorul se înregimentează într-o regresie temporală dirijată cu mult aplomb și rafinament de autor, făcându-l să plonjeze direct în rărunchii cizmarului. Limitrof este descris simplu (nu simplist) ca un muritor obișnuit deprins cu cizmăria și cu îngrijirea soției bolnave căzută la pat de mulți ani. Autorul o numește Doamna Limitrof, numele mic fiind intenționat omis (vezi pilda bogatului nemilostiv) și o caracterizează direct prin intermediul Rosalinei, scurt și capital: “[…] Nu e femeie, e vitriol (franțuzesc n.a). E ca o rană în carnea bietului om”. Limitrof o îngrijea și era ocărât de fiecare data. În schimb, jumătatea ei nu cârtea, își ducea crucea în tăcere…
După un timp, bietul meseriaș este văduvit de prezența femeii. Doamna Limitrof plecase la Domnul…
Tavanul atelierului, podeaua dormitorului în care zăcuse Doamna Limitrof se contopeau acum cu aerul, cu suferința și gândurile ucigătoare. >>Și un om nu poate face nimic împotriva cerului. E obligat întru totul să-l îndure.>>
Deodată, cizmarului i se năruise toată existența. Resursele de curaj, de credință și de eroism i se duc pe apa sâmbetei. Paradoxal, Limitrof cade în depresie. Iată! Singurul remediu s-a materializat în acel automobil. Pentru el devenise un vehicol terapeutic, precum un simbol Freudidian- oniric…
Revenind în garajul lui Max: bietul automobil arăta acum ciuruit de gloanțe, cu parbrizul făcut țăndări și cu portiera arătând precum fruntea unei preadolescente invadată de o acnee furibundă. Acea mașină reprezentase pentru sărmanul cizmar (“era sărac ca un vierme”) singura drenă pentru rănile purulente ale nefericirii.
Din acest moment, intrăm în lumea poliției, în lumea absurdului înfiorător, în lumea abominabilului. Totul se rezumă la pași, încălțări, tălpi și călcâie. Chiar numărul treisprezece devine “vedetă”, el materializând o evoluție fatală spre extincție.
După B.R. Schvealler, numărul treisprezece are putere generatoare bună sau rea… Colac peste pupăză, Limitrof este informat de poliție că Olga, sora lui, fusese împușcată în aceași dimineață fatidică.
Intră într-o scenă de un grotesc dantesc, comisarul Talpă, comisarul Vacă (ce nume!). Aceste personaje hilare “mărturisesc și se închină” unei treimi moderne, dacă nu postmoderne (electricitate, petrol, poliție). Ironia fină a autorului trimite la miturile fundamentale ale omenirii ce fac cititorul să fie țintit pe frază.
Astfel și nu întâmplător, se ivește în stafful “specialiștilor” și doctorul Cripo, directorul unui institut de cercetare. El este profilat pe studiul “antropologiei urmelor de pași”. Cripo este de asemenea un nume marca C.U.G poate ales special (prin adăugirea unei litere), “Cripto” ca un element de compunere, însemnând ascuns, savant.
Cu alte cuvinte, doctorul Cripo descifra urmele pașilor spunându-ți și ce lapte ai supt de la sânul mamei!
Limitrof este arestat, el devine Suspectul! Acestea toate derivă după un scenariu demn de teatrul absurdului (romanul apare la scurt timp după punerea în scenă a “Rinocerii” de Eugen Ionescu) și astfel numele de Limitrof este metamorfozat în Abominabilul.
Mulțimea abominabilor din acea țară (necunoscută) se concentrează în Limitrof! Cizmarul este deposedat de statutul de om, el devine un delincvent.
Filmul acțiunii romanului se derulează sub imperiul senzorialului. Scriitorul se dovedește a fi un psiholog foarte abil (fost diplomat) în manipularea destinului. El jonglează cu psihicul cititorului ca să prizeze (aproape la propriu!) viața. Mirosurile abundă, izul cadaveric este în antiteză cu mirosul cărnii vii.
La parcurgerea cărții, ai senzația că fiecare filă întruchipează o mica prăvălie de parfumuri. Acest lucru se face simțit (cel puțin) și în “Sacrificații Dunării”- romanul precursor editat de editura Sophia în aceași traducere excelentă a eruditului Gheorghiță Ciocioi.
Deznodământul romanului este plin de imprevizibil. Autorul reușește cu o acribie chirulgicală să ne ia răsuflarea. Concluzia este: sistemele totalitariste și neototalitariste duc la abrutizarea ființei umane până la anulare.
Nota bene! Și tu, cititorule, poți deveni oricând un Abominabil!