Sfântul Filaret al New York-ului este unul dintre marii mărturisitori prin cuvânt și faptă ai vremurilor recente. S-a născut în anul 1903 într-o familie preoțească, în care tatăl a devenit monah la scurt timp după moartea soției, pe când viitorul mărturisitor avea 18 ani. Nu a trecut foarte mult timp și a intrat la rândul său în monahism, peste doar un deceniu, după ce absolvise atât studii de inginerie, cât și de teologie pastorală.
Cu adevărat impresionante de-a lungul întregii sale vieți au fost curajul și căldura cu care a mărturisit credința ortodoxă în fața păgânismului, a comunismului și a ecumenismului. Stabilit la Harbin, în China, aflată la un moment dat sub ocupație japoneză, a fost supus, fără succes, unor constrângeri pentru a cinsti statuia zeiței soarelui din mitologia japoneză. Neclintit în hotărârea sa, sfântul a fost torturat crunt, dar nu s-a clătinat, chiar dacă a rămas cu beteșuguri vizibile (probleme la ochi, înclinare a capului etc.) în urma acestei experiențe abominabile.
În anii ’40 ai secolului trecut, pe când mulți, clerici sau simpli mireni, înclinau să creadă minciunile staliniste privind ocrotirea de care se bucura Biserica Ortodoxă în Rusia, Sfântul Filaret a acuzat fără echivoc de la amvon autoritățile comuniste și nu a îngăduit o clipă pomenirea lor. Din această pricină, a fost victima a cel puțin unei tentative de asasinat, casa fiindu-i incendiată. De asemenea, a refuzat să rostească ectenii pentru cei ce plecau în U.R.S.S., pentru a nu fi echivalate cu o binecuvântare. Se știa și atunci, poate nu la fel de bine ca acum, că întoarcerea în țara-mamă însemna o condamnare la moarte.
În anul 1963 este hirotonit episcop al Bisericii Ruse din Exil (ROCOR), iar un an mai târziu, la recomandarea Sfântului Ioan Maximovici, devine mitropolit al acestui sinod, an în care începe la nivel mondial o puternică ofensivă ecumenistă, încununată la scurt timp de ridicarea anatemelor. Sfântul Filaret scrie o serie de „epistole îndurerate” adresate fraților ierarhi pentru apărarea Ortodoxiei și demascarea „ereziei ereziilor”, împotriva căreia, sinodul în fruntea căruia se afla Mitropolitul Filaret a dat o anatemă în 1983.
Volumul „Legea lui Dumnezeu”, publicat la editura Contra Mundum, se remarcă printr-o claritate, simplitate și o absență desăvârșită a oricărui duh polemic sau sectar. Departe de a naviga prin locuri comune, tratate dogmatic, cartea îi propune cititorului, mic sau mare, câteva învățături fundamentale de morală ortodoxă, care reprezintă un punct de pornire pentru discuții roditoare. Fiind predată în școli, cartea reprezenta un început pentru un dialog între preot și elevi/enoriași, capitolele fiind condensate și accesibile pe mai multe paliere.
Dar „Legea lui Dumnezeu” ilustrează minunat – și, în opinia mea, acesta e marele merit al cărții – modul de gândire ortodox, mereu suplu, atent la nuanțe, la faptul că „totul își are timpul și locul său”. De unde și apariția unor capitole excelente despre probleme mai puțin întâlnite în catehisme, precum cea a războiului, a globalismului și a naționalismului, a comunismului ș.a.m.d. Capitolul despre comunism, de pildă, care poate trece astăzi drept un exercițiu teologic fără o miză reală, a fost scris într-o vreme în care unele figuri reputate flirtau cu marxismul, în timp ce alții, deși în exil, rămâneau sub jurisdicția patriarhiei staliniste. (Ninel Ganea)
„Creștinismul și Comunismul
„Comunismul neagă orice religie. De fapt, este el însuși o religie – cea mai fanatică pe care lumea a cunoscut-o vreodată, cea mai intolerantă și cea mai întunecată. Creștinismul este religia care te duce în Rai, comunismul este religia care te duce în iad. Creștinismul propovăduiește iubirea tuturor, comunismul propovăduiește ura de clasă și distrugerea nesupușilor. Creștinismul este o religie aleasă, întemeiată pe credința în biruința Adevărului și în iubirea lui Dumnezeu. Comunismul este o religie al cărei scop este de a crea un «paradis» pământesc (un paradis al săturării animalice și al respingerii duhului). Și nu degeaba pe mormântul unui creștin se pune o cruce, iar pe mormântul unui comunist un stâlp roșu. Cât de grăitor, viu și încărcat de semnificație simbolică pentru ambele tabere! Pe de o parte se află credința în izbânda vieții asupra morții și a binelui asupra răului. De cealaltă parte stă întunericul fără nădejde, tristețea și pustietatea, fără nici o bucurie, mângâiere și vreo nădejde în față. Și dacă după moarte sfintele moaște ale asceților credinței lui Hristos înfloresc întru nestricăciune și mireasmă, cadavrul putrezit al unui «Ilici» îmbălsămat este cel mai potrivit simbol al comunismului…
Istoria Bisericii din perioada apostolică ne arată că, în acele vremuri, Biserica practica un comunism creștin, iar credincioșii își împărtășeau totul, așa cum ne spun Faptele Apostolilor. Chiar și în prezent, acest comunism creștin este prezent sub forma monahismului cenobitic. Atât ideea, cât și practica deținerii în comun a proprietății este un model nobil și idealist al relațiilor dintre creștini, care a fost întotdeauna prezent în Biserica Ortodoxă.
Cât de mare este distanța dintre un astfel de comunism creștin și cel sovietic! Tot așa de departe cum sunt cerurile de pământ. Comunismul creștin nu este un scop în sine și autonom, către care creștinismul ar putea tinde. Este, mai degrabă, o moștenire născută din spiritul iubirii pe care Biserica l-a îmbrățișat dintru început. Într-adevăr, comunismul creștin este unul cu totul jertfelnic. Nu se spune: «Dați-ne ceea ce este al vostru, ne aparține», ci, mai degrabă, creștinii se jertfesc pe ei înșiși, astfel încât «niciunul dintre ei să nu socotească vreun bun al lor ca fiind doar al lor»”.
Din „Legea lui Dumnezeu”
de Sfântul Filaret de New York
(Ed. Contra Mundum, 2023)
Traducere din limba rusă
de Valentin Lică