O carte de excepţie despre cum Ortodoxia ține mintea împreună cu inima, raţiunea luminată de Cuvântul lui Dumnezeu în inima care tânjeşte după El.

Profesoara Mary Ford scrie această carte la îndemnul şi încurajările părintelui Roman Braga, marele duhovnic român, exilat după anii de temniţă, întemeietor – alături de sora sa, maica Benedicta – de mănăstire românească în Statele Unite ale Americii. Prin traducerea acestei cărţi credincioşii din România au ocazia să intre în legătură şi cu unele din ideile duhovniceşti ale părintelui Roman, căci încă din dedicaţie autoarea mărturiseşte că cel care i-a dat ideea cărţii a fost monahul român, arhimandritul Roman Braga. Acesta nu este altul decât monahul care a supravieţuit terorii “reeducării” la Piteşti, apoi muncii silnice la Canal şi în Balta Brăilei, doar pentru vina că în tinereţe a făcut parte din grupul “Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim.

Trebuie spus că Părintele Roman avea această vocaţie de a inspira şi de a mobiliza pe oameni în direcţia vocaţiei lor, lucru pe care, iată, l-a făcut şi în ceea ce o priveşte pe Mary Ford, profesoara de la Seminarul Sfântul Tikhon, din Pennsylvania.


Dr. Mary Ford începe această carte cu mult curaj, dând în vileag abominaţiile la care s-a ajuns în materie de hermeneutică. Da! Avem în faţă o carte şi despre darea în vileag a noii hermeneutici eretice, hermeneutică practicată de post-moderniști şi de New Age


Pentru a înlesni înţelegerea dezastrului hermeneutic la care s-a ajuns, Dr. Mary Ford apelează la expunerea mitului lui Psyche, în aşa fel încât noi credincioşii să pricepem mecanismele prin care, de la Spinoza încoace, se încearcă destructurarea hermeneuticii autentice, care duce la Hristos, să pricepem viclenia tendinţelor de a pune permanent la dubitativ tot ce ţine de credinţa autentică, inclusiv autenticitatea – în parte sau în întreg – a unor cărţi ale Sfintei Scripturi.

Genială este precizarea că spre deosebire de Cupidon, care dispare când este descoperit de Psyche, Hristos nu numai că nu dispare când este descoperit de sufletul credincios, ci chiar El îl ajută să vadă nevăzutul, să cunoască pe Dumnezeu şi să se cunoască pe sine cu adevărat” (p. 38).

Cartea scrisă de Dr. Mary Ford este străbătută de două întrebări fundamentale, care se adresează conștiintei creştinilor de azi:

1. Cât de adâncit în starea de rătăcire a ajuns să fie spiritul uman încât pune la îndoială un adevăr cu consecinţe veşnice, cum este adevărul Scripturii, încât continuatorii de azi ai lui Baruch de Spinoza să afirme că “avem nevoie de o nouă ficţiune” (p.26)?

2. Ce “tragedie mai mare poate fi decât să nu cunoşti acest adevăr pentru că ai ascultat numai de cei care sunt ca surorile lui Psyche (adică semănători de îndoială şi de false speculaţii) – sau, că din cauza influenţelor culturale universale nu ai încercat deloc, măcar să cauţi” adevărul veşnic?

Autoarea trage un semnal de alarmă asupra faptului că abordarea “arheologică”, prin faptul că “favorizează metoda istorico-critică”, dominant folosită în “exegeza Noului Testament […] a făcut din canonul biblic […] un morman de ruine de posibilităţi ipotetice” (p. 32), lucru cu care sunt deopotrivă de acord şi mulţi alţi cercetători în domeniul biblic.

De asemenea, autoarea aduce în prim plan un adevăr pe care l-a spus Sfântul Grigore de Nyssa încă din secolul al IV-lea: “conceptele pe care le formăm după priceperea şi părerea care ne sunt nouă fireşti, întemeindu-ne pe o reprezentare inteligibilă, crează idoli despre Dumnezeu în loc să ne descopere pe Dumnezeu Însuşi” (p. 37). Adică, “raţiunea umană nemijlocită”, neajutată de har poate crea doar “noi ficţiuni, pe care oricine ar trebui, pe bună dreptate” să le respingă. De aceea, pentru Dr. Ford nu există dubii în ce priveşte faptul că exegeza trebuie întoarsă cu faţa către Sfinţii Părinţi şi către viaţa Liturgică a Bisericii, că citirea Bibliei nu poate duce mecanicist şi automat la înţelegerea Adevărului, ci doar participarea la Tainele Bisericii, prin cunoaşterea noetică pe care ne-o oferă doar Biserica.

Dintr-o altă perspectivă, cartea scrisă de Dr. Mary Ford pune în valoare cercetările care oferă dovezi riguroase că Evangheliile au la bază relatări ale martorilor oculari, precum fragmentele de papirus datate ca aparţinând anului 70 d. H. de Carsten Peter Theide, an în care “mulţi martori oculari ai lui Hristos erau încă în viaţă, deci sunt mai presus de orice îndoială semănată de criticismul raţionalist.

Tot demersul logic abordat de autoare desfiinţează mitul despre lipsa accesului creştinilor la Sfânta Scriptură până la Reformă – mit promovat asiduu şi agresiv de protestanţi – aducând argumente evidente din Sfântul Ioan Hrisostomul (care îndemna pe creştini la citirea scripturii, acasă, seara) şi din relatările lui Eusebiu de Cezareea despre scriptoriile creştinilor(centrele de copişti).

Una din ideile leader ale cărţii este că citirea publică a Sfintelor Scripturi a dinamizat dezvoltarea şi progresul Bisericii în dimensiunea ei de comunitate de credinţă.

Cartea este o excepţională pledoarie ortodoxă pentru firescul relaţiei dintre Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, pledoarie ancorată în exemplul Sfântului Andrei al Cezareei, care la începutul secolului al VII-lea “simţea nevoia de a scrie un comentariu la Apocalipsa Sfântului Apostol Ioan pentru a-i susţine includerea în Noul Testament, întrucât unii încă mai puneau sub semnul întrebării acceptarea ei drept canonică” (p. 85), includere ce desăvârşea paradigma sacramentală asupra lumii, vizunea desăvârşită a Bisericii cu privire la istorie şi om.

În cel mai pur duh patristic, Dr. Mary Ford accentuează că “umanitatea căzută, neajutorată, netransformată prin har nu poate vedea sau percepe cum se cuvine, nici nu poate auzi sau înţelege adevărata realitate” (p. 103).

Autoarea realizează magistral conjuncţia – fundamentală în hermeneutica ortodoxă – între principiul obiectiv care este constantă universală [că Dumnezeu este bun şi din iubire de oameni s-a revelat deplin în Hristos], şi principiul subiectiv [că din prisosul inimii grăieşte gura], adică a faptului că interpretarea şi înţelegerea Sfintei Scripturi depinde de viaţa duhovnicească a omului, aducând astfel un argument care desfiinţează fără drept de apel pretenţiile hermeneuticii protestante, care susţine în chip eretic faptul că Scriptura se interpretează prin ea însăşi, scriptura scripturae interpres.

Argumentaţia autoarei, în toate susţinerile pe care le face de-a lungul demersurilor sale, este uimitor de vastă, întrucât aceasta se sprijină când pe cuvântul Părinţilor Apostolici, când pe cuvântul Sfinţilor Părinţi, când pe relatări din viaţa unor sfinţi ai închisorilor comuniste, chiar din România, folosind relatări relevante în privinţa modului în care o înţelegere corectă a Scripturii transformă nu doar viaţa celui ce a citit şi a înţeles, ci şi vieţile celor din preajma sa.

Trebuie spus că deşi subiectul hermeneuticii ar putea părea strict de nişă, autoarea surprinde realmente prin construirea de perspective inedite în jurul subiectului. Spre exemplu, face o analiză pertinentă şi documentată a crizei Occidentului după invazia popoarelor barbare şi aduce în faţa cititorului tabloul corect al crizei educaţionale şi intelectuale în Europa de Apus a secolelor VI-VIII, această analiză fiind relevantă cu privire la situaţia studiilor biblice, patristice, precum şi cu privire la evoluţia generală a Bisericii în Imperiul Carolingian, cu impact direct în Reformă.

Apreciez că Dr. Mary Ford face o sinteză de excepţie a principalelor momente istorice din Evul Mediu, evidenţiind pe principalii contributori la evoluţia fiecărui moment. Acest tip de analiză, care pune în evidenţă genul proxim şi diferenţa specifică, aduce cititorului un avantaj net în înţelegerea fenomenelor şi a evoluţiilor divergente a Bisericilor din Răsărit şi din Apus. Este de remarcat faptul că Dr. Mary Ford nu evită să discute momentul 1204 [când cruciaţii participanţi la Cruciada a IV-a au prădat, devastat şi profanat Constantinopolul], momentul 1439 [Sinodul de la Florenţa, în cadrul căruia în chip ruşinos împăratul bizantin şi numeroşi ierarhi ai Bizanţului, din raţiuni exclusiv politice, au susţinut unirea cu Roma], dar şi momentul curajos al supravieţuitorilor căderii Constantinopolului (1453) când la Sinodul din 1484 se reneagă oficial Sinodul de la Florenţa, spălându-se astfel ruşinea generaţiilor anterioare de ierarhi, asigurându-se dăinuirea tradiţiei ecclesiale, biblice şi patristice a Ortodoxiei.

Analiza făcută de Dr. Mary Ford punctează foarte bine şi momentul Anselm de Canterbury când teologia în Vestul Europei devine o sferă a “raţiunii separate de experienţa duhovnicească”, prin respingerea autenticităţii cunoaşterii noetice (pag. 140).

Găsim în paginile cărţii, bine punctate, efectele majore ale supralicitării raţiunii în materie de cunoaştere, precum şi efectele dezastruoase ale pierderii echilibrului între minte şi inimă. Dr. Mary Ford are curajul unei analize profunde a vremurilor când Occidentul a despărţit Crucea de Înviere şi nu se sfieşte să afirme că “opera lui Spinoza era bazată pe o înşelătorie fundamentală”, că de fapt “intenţia lui era de a manipula masele pentru a schimba atitudinile sociale” şi că interpreţii extremişti de azi “practică acelaşi fel de înşelătorie” (p. 247); nu se sfieşte nici să argumenteze de ce “opera lui Spinoza a fost cea mai denigratoare lucrare a secolului al XVII-lea, alături de Leviatanul lui Hobbes”. O atenţie deosebită este acordată hermeneuticii practicate de neo-gnosticism şi impactului generat de valul de evanghelii necanonice care a marcat secolul XX.

Pretutindeni în carte transpare sau devine evidentă ideea că pentru o corectă înţelegere a Sfintei Scripturi hermeneutica trebuie să fie şi să rămână hristocentrică, să fie înrădăcinată în Hristos, Logosul întrupat, jertfit şi înviat, Cel ce este Calea, Adevărul şi Viaţa, autoarea subliniind că în afara acestei paradigme hermeneutice între raţiune şi inimă se crează o ruptură periculoasă, generatoare de idoli şi de ficţiuni lipsite de valenţe mântuitoare (p. 443 sq).