„E o icoană cu Sfântul Nicolae, sfântul protector al mamei, pe care o păstrase întotdeauna pe noptieră. Stă liniştit, pe fundalul auriu, ţinând Biblia într-o mână şi binecuvântând cu cealaltă. Faţa i-a rămas neschimbată, serioasă şi imperturbabilă, însă, în pieptul lui pictat, char între cele două cruci albastre de pe epitrahil, e înfipt un glonţ. Mă aplec să ridic icoana de pe jos şi mâinile îmi tremură. E atât de mică şi de uşoară… O întorc pe o parte. Nu e mai groasă de un centimetru şi totuşi glonţul nu a străpuns-o cu totul. Spatele e neatins, iar în colţul stâng e scris, cu negru, «Nicole Mattews». O întorc pe partea cealaltă. Când bărbatul acela a tras cu pistolul, am ridicat icoana. Am ridicat-o la piept. Înseamnă că a oprit glonţul, iar forţa împuşcăturii mi-a smuls-o din mână şi m-a trântit la pământ. Oare, m-a crezut moartă?Mă aşez la loc pe pământ şi mă uit la icoană. Sfântul Nicolae pare atât de senin… Nu-mi place glonţul din pieptul lui. Încep să trag de el cu degetele, ca să-l scot. Mă ajut cu o piatră pe care am găsit-o lângă rădăcina unui copac. Glonţul e înfipt bine, dar după câteva minute reuşesc să îl smulg. Din pieptul sfântului curge o şuviţă subţire de sânge.“

Azi-noapte, de pe la ora 23:00, până la ora 1:20, am citit cartea aceasta, „Icoana“, de Georgia Briggs (Editura Sophia, Bucureşti, 2017). M-a înfiorat povestea şi mi-a adus aminte pentru ce ne aflăm pe pământ, fiecare dintre noi, în parte: să devenim oamenii pe care i-a gândit Dumnezeu, când ne-a trimis în lume. Timpul e scurt şi poate deveni şi mai scurt, dacă, vreodată, se întâmplă în viaţa noastră ceea ce se întâmplă la începutul acestei cărţi. Nu ştiu câţi dintre noi am avea puterea personajului principal, al fetiţei care poartă, din botez, numele Cuviosului Eufrosin Bucătarul, dacă am trăi în aceleaşi condiţii în care trăieşte ea. Chiar dacă Sfântul Nicolae ar face cu noi minunea pe care v-am transcris-o din carte, mai sus. Povestea aceasta nu a ajuns degeaba în mâinile mele. Trebuia s-o citesc. Povestea aceasta trebuie citită. Nu-i o poveste de „Noapte bună“, ci de „Mai curând şi mai limpede trezire din somn“. Din tot felul de somnuri: somnul rutinei de fiecare zi, în care încadrăm (să fim sinceri!) şi participarea la Dumnezeieştile Liturghii.

Somnul depresiei, al plictiselii, al lui „lasă, că mai avem timp!“ – şi lista poate continua, pe multe pagini, pentru că fiecare îşi are propriul somn. Povestea aceasta trebuie citită, ca să ne reamintim cine suntem şi ce se (va) cere de la noi. Nici mai mult, nici mai puţin, decât să fim sfinţi. Să fim lumini neascunse sub obroc. Să fim sarea pământului. Doamne, dă-ne să fim! „ Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni. Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.“ (Matei, 5: 13-16)

(Brândușa Vrânceanu)