Cartea o puteți găsi aici

„Vineri, 4 august

Merg la portul de la Stavronichita şi iau caicul spre Marea Lavră.

După o jumătate de oră de mers pe jos, ajung la schitul cenobitic românesc de la Prodromu, care este închinat Sfântului Ioan Botezătorul. Este de fapt o mică mănăstire, diferită prin forma sa de celelalte mănăstiri athonite.

În clădirile aproape goale, îl întâlnesc pe părintele Petroniu (Tănase), care vorbeşte perfect franceza. S‑a născut în 1914, are aşadar 64 de ani. S‑a călugărit la mănăstirea Neamţ, a vieţuit trei ani la mănăstirea Antim, apoi şapte ani la mănăstirea Slatina şi, în fine, din 1964 până în acest an, la mănăstirea Sihăstria, unde s‑a aflat sub îndrumarea duhovnicească a părintelui Cleopa. A venit în Sfântul Munte pe 2 martie, însoţit de doi monahi tineri, ieromonahul Atanasie şi monahul Prodromos, cu scopul de a reînvia viaţa monahală a schitului. Mai erau încă doisprezece monahi în schit, dar toţi înaintaţi în vârstă şi aflaţi în mare sărăcie. Clădirile sunt ruinate. Părintele Petroniu nădăjduieşte să le repare încet‑încet şi‑mi spune că vor veni şi alţi monahi din România.

Este ora mesei. Suntem patru la trapeză: el, eu, unul dintre tinerii monahi care serveşte masa, iar altul care citeşte din scrieri duhovniceşti. Este aici un început, chiar dacă modest, de viaţă nouă.

Sâmbătă, 5 august

Miezonoptica, Utrenia, Ceasurile, Liturghia, slujba parastasului.

Am, apoi, o lungă convorbire cu părintele Petroniu, care îmi poate consacra mult din timpul său, pentru că sunt singurul pelerin în această perioadă; oricum, acest schit, situat departe şi aproape abandonat, nu are decât puţini vizitatori, şi nici un pelerin din România, care este zăvorâtă de regimul comunist.

Părintele Petroniu îmi vorbeşte despre spiritualitatea românească. Îmi spune cât de înrădăcinată este în popor şi cât de răspândită este acolo Rugăciunea lui Iisus. Îmi spune că niciodată ideologia materialistă atee a comunismului nu va putea ajunge la popor, care, din vechime, este foarte credincios.

„Poporul român, poporul de rând, chiar analfabet, pentru că limba liturgică este cea vorbită, are o extraordinară cultură şi instruire duhovnicească, dobândite prin simplul fapt că ia parte la toate slujbele Bisericii.

Oamenii simpli se predau cu totul, cu toate puterile, lui Dumnezeu, urmând cu stăruinţă poruncile Sale, ca să se curăţe de patimi şi să primească astfel Sfântul Duh, şi au primit prin Duhul o cunoaştere mai presus de om, care îi face să cunoască adâncurile teologiei.”

„Viaţa monahilor în acest schit ruinat pare a fi una de rând. Dar, de fapt, schitul acesta ruinat nu le este o piedică, pentru că îşi rânduiesc aici viaţa duhovnicească, iar această viaţă, care pare de rând şi obişnuită din afară, este în realitate foarte bogată şi minunată. Monahul, prin dobândirea Sfântului Duh, cunoaşte raţiunile tuturor lucrurilor, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, pentru că astfel vede fiecare lucru în profunzimea lui, cu ochi înnoiţi. Dacă viaţa din afară este săracă, viaţa lăuntrică, în schimb, se face astfel tot mai bogată.”

„Biserica Ortodoxă posedă plenitudinea adevărului şi reprezintă viaţa conformă cu Evanghelia şi Tradiţia. Catolicismul şi protestantismul, în raport cu ea, sunt deviaţii, dar lucrul acesta nu trebuie să ne facă să‑i privim pe catolici şi pe protestanţi ca pe nişte vrăjmaşi; ar fi cu totul contrar învăţăturii evanghelice.”

„Tradiţia filocalică este foarte veche în România; se vorbeşte despre ea în cele mai vechi manuscrise, în vreme ce textele care se referă la organizarea cenobitică sunt compuse sau traduse recent. Asta înseamnă că modul de vieţuire al vechilor monahi români era rugăciunea isihastă. Tradiţia filocalică românească foloseşte pentru Rugăciunea lui Iisus formula lungă: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine, păcătosul!» Cei care folosesc formula scurtă: «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte‑mă!», se raportează la cuvintele Apostolului Pavel: «Vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea […] decât zeci de mii de cuvinte într‑altă limbă» (această formulă scurtă are, în greacă, într‑adevăr cinci cuvinte). Potrivit multor Părinţi, această frază a Apostolului Pavel este o referinţă implicită la Rugăciunea lui Iisus şi este semn că el însuşi avea această rugăciune. Mulţi Părinţi afirmă că Rugăciunea lui Iisus urcă până în vremurile apostolice şi era o practică a apostolilor.

Dar faptul că formula folosită este lungă sau scurtă nu are importanţă; importantă este starea sufletului în vremea rugăciunii. Aceasta trebuie să fie o stare de smerenie şi de căinţă. Constă în recunoaşterea înaintea lui Dumnezeu a nevolniciei noastre, a neputinţei de a face ceva bun prin noi înşine, potrivit cuvântului lui Hristos: «Fără Mine nu puteţi face nimic.» Căci tot ce are omul bun în el vine de la Dumnezeu, este un dar de la Dumnezeu. Această stare este o chemare a lui Dumnezeu Celui Atotputernic. Rugându‑se, omul se cuvine să aibă simţirea unui prunc slab care cere ajutor de la tatăl sau de la mama sa. Omul, faţă de Dumnezeu, trebuie să se simtă ca o furnică sau ca un vierme, cum spun mulţi dintre Părinţi, între care Sfântul Isaac Sirul. S‑ar putea spune: cum e furnica faţă de om, dar comparaţia aceasta nu este potrivită, pentru că Dumnezeu este infinit mai mare decât un om. Omul trebuie să se recunoască pe sine a fi sărman şi păcătos. Ca vameşul. Doar cu o astfel de simţire se poate omul mântui. Şi noi ştim că toţi cei care s‑au mântuit, s‑au mântuit printr‑o astfel de aşezare a sufletului: toţi sfinţii, dar, aşa cum vedem din Evanghelie, tot aşa şi vameşul, fiul rătăcitor, tâlharul cel binecredincios. Un singur cuvânt, însă rostit în acest duh, a fost de ajuns ca să se mântuiască. Părintele Cleopa, în sfaturile sale, insistă asupra acestui duh de căinţă pe care trebuie să îl aibă omul la rugăciune. La polul opus este mândria, prin care omul îşi aduce sieşi propria osândă. Mândria este opusul duhului creştin. Este un duh diabolic. Duhul curat creştin este cel al smereniei.”

Îl întreb pe părintele Petroniu: Ce este rugăciunea cu inima? Îmi răspunde că „aceasta înseamnă a te ruga cu toate simţămintele îndreptate către Dumnezeu. În om sunt două centre: creierul, sediu al minţii, şi inima, sediu al simţămintelor. A te ruga cu inima înseamnă a te ruga fiinţial. Este o lucrare greu de împlinit, la început nu se săvârşeşte decât în parte, şi numai stăruind tot mereu în rugăciune, încet‑încet cu căinţă şi smerenie, poate ajunge omul s‑o săvârşească deplin”.

„Rugăciunea şi viaţa duhovnicească nu pot fi privite ca de sine stătătoare: omul trăieşte într‑un întreg context cosmic şi trebuie să ţină seama de trupul său, de mediul său natural, de hrana pe care o consumă şi altele de acest fel.

Omul duhovnicesc nu mai priveşte natura şi în general făpturile la fel ca ceilalţi oameni, pentru că el le sesizează însemnătatea, rostul şi unitatea lor dumnezeiască. Lucrul acesta îl subliniază în mod deosebit Sfântul Maxim Mărturisitorul.”

Părintele Petroniu este un om de mare simplitate, dar foarte cultivat [1]. Şi‑a însuşit în chip desăvârşit tradiţia filocalică, care a rămas foarte vie în România şi a avut numeroşi reprezentanţi remarcabili, între care părintele Cleopa, actualmente unul dintre cei mai cunoscuţi. Părintele Petroniu face adesea referinţă la Sfântul Maxim Mărturisitorul, lucru puţin obişnuit în mediile monahale, pentru că este un autor dificil şi în acea vreme încă insuficient studiat. Dar şi sub acest aspect românii sunt privilegiaţi: cel mai cunoscut teolog român, părintele Dumitru Stăniloae, a studiat mult gândirea Sfântului Maxim, a tradus şi publicat principalele sale scrieri, contribuind în cea mai mare măsură la cunoaşterea lui. Învăţătura duhovnicească a părintelui Petroniu este deplin tradiţională, în duhul Părinţilor şi foarte echilibrată [2]. Ne putem gândi că prezenţa sa aici nu va întârzia să dea numeroase şi frumoase roade [3]. La amiază, drum obositor de cinci ore de la Prodromu la Katunakia. Regăsesc cu bucuria sihăstria danieliţilor.”

[1] A studiat teologia la Facultatea de teologie din Bucureşti, apoi filosofia. A fost bibliotecarul mănăstirii Antim, apoi, între 1945 și 1947, funcţionar la Cancelaria Sfântului Sinod şi secretarul Patriarhului Nicodim.

[2] Menţionăm aici câteva dintre scrierile părintelui Petroniu: Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului, Opere complete, 1, Ed. Schitul Românesc Prodromu, 2020; Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie românească, Opere complete, 2, Ed. Schitul Românesc Prodromu, 2021, Chemarea Sfintei Ortodoxii, Ed. Bizantină, București, 2006; Bine eşti cuvântat, Doamne – meditaţii, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2006, Întâmplări minunate din vremea noastră, Ed. Anastasis, București, 2012 – n. trad.

[3]  La impulsul părintelui Petroniu, schitul Prodromu va fi restaurat, regăsindu‑şi frumuseţea dintâi, şi mulţi monahi români vor veni aici atunci când graniţele României se vor deschide cu totul, după căderea comunismului. Părintele Petroniu va ajunge unul dintre monahii cei mai cunoscuţi şi mai preţuiţi din Sfântul Munte. Va părăsi această lume în 2011, în vârstă de 95 de ani. La adormirea sa, Teofan, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, va scrie: „Domnul Dumnezeu a chemat la El una dintre cele mai frumoase flori răsărite în veacul trecut pe pământul românesc”.

Extras din: Jean-Claude Larchet. Athosul și duhovnicii pe care i‑am cunoscut. Însemnări 1974‑2015. Editura Sophia. București; 2023. Pp. 148-153.