Amy Le Feuvre

Micul Teddy este fiul unui erou de război, și păstrează cu multă mândrie un nasture – singurul rămas – de pe vestonul tatălui său. Cea mai mare dorință a sa este să devină soldat în armata regală, dar, cu îndrumările înțelepte ale familiei și ale preo­tului, care știu să călăuzească sentimentul religios al copilului, Teddy descoperă un frumos adevăr: dacă pentru a se înrola în armată trebuie să atingă vârsta maturității, în schimb oricine poate lupta încă din copilărie pentru principiile morale propovăduite de Evanghelie.
Iată o cărticică încântătoare, și nu numai pentru copii, care aduce în atenția cititorilor din România numele scriitoarei britanice Amy (Amelia Sophia) Le Feuvre (1861-1929), autoare a numeroase vo­lume dedicate tinerilor, în care povestirea se îm­ple­tește întotdeauna cu frumoase principii creștine.

Confruntarea

Era înconjurat de o ceată de băieți din sat; stătea în capul gol sub soarele arzător, cu o claie de păr buclat, auriu, destul de des ca să‑l apere de căldură, dar mult prea absorbit de povestire ca să mai dea atenție zăpușelii.
Era un puști zvelt, subțirel, cu trăsături frumoase și cu ochi albaștri care când scânteiau de însuflețire, când căpătau o expresie visătoare, îngândurată. Acum străluceau cu vioiciune și tot trupul îi fremăta de entuziasm. Cu capul pe spate, vorbind și gesticulând cu mâinile și cu picioarele, își captivase micii ascultători, care îi urmăreau povestirea cu gura căscată și cu ochii mari.

Răsucea un nasture mare de alamă cusut la vedere pe vestuță, și tocmai despre acest nasture era povestea.

– Și atunci, tata s‑a repezit înainte – „Haideți, soldați; să salvăm steagul!” Și ei au strigat cu toții „Uraa!” și s‑au avântat după el. Gloanțele zburau în jur, obuzele de tun șuierau, săbiile scânteiau lovind în stânga și în dreapta, iar inamicii se năpusteau spre ei cu fețele roșii ca focul, scrâșnind din dinți. Tatăl meu a tras sabia din teacă – și nimeni, nimeni nu‑i putea ține piept! Tăia și spinteca, brațe, picioare și capete se rostogoleau retezate, cât ai clipi din ochi, unul după altul! Și‑a croit drum până la steag și, cu un strigăt, și‑a înfipt sabia drept în pieptul unui inamic care capturase drapelul! Dușmanul a căzut mort pe loc. Tatăl meu a apucat steagul și a privit în jur. Rămăsese singur! Ceilalți soldați fuseseră cu toții împinși în retragere. Dar credeți că s‑a speriat? Nici vorbă; a strigat din răsputeri „Uraa!”, și‑a ridicat sabia și și‑a croit drum înapoi, cu dușmanii pe urmele lui. Era o luptă pe viață și pe moarte, iar el a mers cu spatele tot timpul; doar nu era să se întoarcă cu spatele la inamic! Așa a luptat, tot strigând „Uraa!” până ce a ajuns înapoi în liniile alor lui, și după aceea s‑a prezentat la colonel ca să raporteze. A salutat, a spus: „Căpitanul a căzut, domnule, dar eu am salvat steagul!” și apoi a căzut mort și el la picioarele colonelului, cu sângele țâșnind din inimă pe veston și peste nasturele acesta!

Micul orator coborî tonul până la o șoaptă tragică, dar apoi ridică vocea din nou și adăugă ­triumfător:
– Treizeci de gloanțe și șase lovituri de sabie au străpuns trupul tatălui meu! Un astfel de soldat a fost!

– Ce să zic! murmură un mic sceptic din ceata ascultătorilor. Data trecută erau douăzeci de gloanțe. De ce nu zici cincizeci, Teddy?!

– Și asta e povestea nasturelui meu, încheie băiatul, ignorând cu dispreț observația.

– Tatăl tău avea doar un singur nasture la veston?

Glasul care întrebase suna neobișnuit, și băieții se întoarseră cu toții, întâlnind privirea curioasă a unei mici domnișoare, destul de rotunjoară, care se apropiase neobservată de grupul lor. Nu era îmbrăcată ca o fetiță oarecare din sat, ci purta un costum marinăresc din pânză groasă, cu pălărie mare asortată, dată pe spate și descoperind o coamă de păr negru, lăsat liber. Era bondoacă, micuță și cu obrajii roz, cu ochi căprui mărginiți de gene lungi și negre, care‑l priveau drept în față pe Teddy cu o anumită sfidare și derâdere.

Luat prin surprindere, Teddy se arătă totuși la înălțimea situației.
– Un singur nasture! spuse el apăsat; vestonul i‑a fost trimis mamei cu ultimul nasture rămas pe el; și dacă tu – aici se întoarse aprig către mica provocatoare –, dacă ai fi trecut și tu printr‑o bătălie atât de sângeroasă și ai fi ucis atâția ina­mici, atunci ai fi explodat și ți‑ai fi pierdut toți nasturii și nu ți‑ar mai fi rămas nici măcar unul, cum a avut tata!

Băieții aplaudară, dar mica domnișoară nu se lăsa intimidată.
– Povestea asta zici că e adevărată? întrebă ea, pe un ton sever.

– Bineînțeles că e adevărată! strigară băieții indignați într‑un glas.

– Atunci îți spun că eu nu cred nici un cuvânt din ce‑ai zis!

Și se întoarse pe călcâie, cu buzele strânse cu hotărâre, după ce semănase furie și resentimente în sufletele băieților.

– Cine e? întrebă Teddy, obosit și surescitat din cauza discursului, trântindu‑se pe iarbă ca să se odihnească.

Îi răspunse unul dintre băieții mai mari:
– Am văzut‑o ieri, venea din oraș cu o mașină, le‑a lăsat la moș Sol la barieră – era cu maică‑sa, cred. Aveau două boccele, o cutie și o colivie cu un papagal. Le‑am văzut bine, că mergeam cu bicicleta chiar în spatele lor, și femeia i‑a zis lui Sol „tată”, așa că asta mică trebuie să fie ­nepoată‑sa!

– Poate că vin din „Merica”, își dădu cu părerea un alt ștrengar, gesticulând cu brațele și cu picioarele. Ca și Polly care vine de peste mare, știți cântecul.

– Nu m‑a crezut, murmură Teddy, mestecând gânditor un fir de iarbă.

– Fetele aduc numai necazuri, mereu! Dacă era băiat, te‑ai fi bătut cu el. Dar eu în locul tău nici nu m‑aș sinchisi de o nimica toată ca ea, Ted.

Teddy se întoarse spre băiatul care vorbise.
– Ba nu, nu puteam să mă bat, Sam, nici dacă era băiat. I‑am promis mamei că nu mă mai bat până nu‑mi dă ea voie. Știți, m‑am bătut de patru ori într‑o singură săptămână și zice că nu mai merge așa. Nu pricep, dacă soldații pot să se lupte, băieții de ce să nu poată?

– Oricum, n‑a mai rămas nici unul cu care să te bați, așa că e în ordine. Și apoi, săptămâna trecută a fost numai vina lui Tom Larken, care i‑a stârnit să încerce să‑ți ia nasturele, și el a plecat de acum în altă parte.

– Da, cred că are și ea dreptate, răspunse Ted­dy încet, rostogolindu‑se pe spate și privind în sus la cerul albastru de deasupra. Nu era chiar adevărat ce am zis despre gloanțe. Cred că au fost șase împușcături și trei răni de sabie. Mereu uit câte au fost când povestesc; dar ea n‑a crezut nici un cuvânt!