Cuvânt înainte

Mănăstirea Valaam, situată în nord-vestul Rusiei de astăzi, pe cea mai mare insulă a lacului Ladoga, își pierde originile în negura vremurilor, fiind considerată, alături de Lavara Pecerska de la Kiev, Lavra Sfântului Serghie de Radonej, Optina ori Poceaev, una dintre cele mai importante vetre duhovnicești ale ortodoxiei slave răsăritene.

Potrivit tradiției, „Marea și cinstita lavră a Rusiei”, așa cum este numită mănăstirea în cărțile de istorie bisericească din Rusia, ori printre pravoslavnicii din Răsăritul slav, Valaamul ar fi fost întemeiat în secolul a X-lea de către cuvioșii monahi Serghie și Gherman, care au fost printre primii misionari bizantini trimiși în ținutul Novgorodului – la începuturile creștinării statelor rusești. Unii istorici ruși, avansează însă cu totul alte date ale întemeierii mănăstirii, ajungându-se chiar până la petrecerea pentru o vreme, pe aceste locuri, a Sfântului Apostol Andrei.

Date precise despre mănăstirea Valaam s-au păstrat însă abia din veacul al XVI-lea, așezământul monahal suferind de-a lungul timpului nenumărate pagube – mai cu seamă din pricina războaielor dintre ruși și suedezi – monahii fiind uciși, iar bisericile și chiliile incendiate nu arareori.

În anul 1764, în timpul împărătesei Ecaterina a II-a (1729-1796), mănăstirea va fi închisă, viața duhovnicească de aici renăscând – prin ucenicii vestitului sfânt stareț de la Neamț, Paisie Velicikovski – către sfârșitul secolului al XVIII-lea.

 De la Valaam, sub povățuirea starețui Nazarie, în jurul anului 1800, opt călugări ruși vor purcede la creștinarea Alaskăi, doi dintre nevoitori (Iuvenalie și Gherman) fiind mai apoi trecuți în rândul sfinților. După 1820, importanța mănăstirii Valaam va crește în Rusia, țarii de la Sankt Petersburg aducând aproape în fiecare an mulțime de prinoase în acest loc sfânt, pe care îl vor cerceta îndeaproape.

Printre marii stareți de la Valaam – ale căror învățături despre rugăciune și retragere sunt cuprinse și în rândurile acestei cărți – se numără și sfântul Antipa de la Calapodești (prăznuit de Biserică pe data de 10 ianuarie), care s-a nevoit în această mănăstire, începând cu anul 1865, vreme de șaptesprezece ani.

 În urma războiului dintre Uniunea Sovietică și Finlanda, monahii de la Valaam vor întemeia, după 1940, o nouă mănăstire pe teritoriul finlandez, Noul Valaam, vechea mănăstire căpătând, în perioada comunistă, destinații laice.

 Renăscută, începând cu 1989, Lavra Valaamului e socotită astăzi una dintre cele mai duhovnicești mănăstiri ale Rusiei, reînnodând, astfel, tradiția marilor stareți paisieni de odinioară care s-au nevoit aici.

Cartea de față se dorește a fi, prin învățăturile ei, pe de o parte, un mic prinos adus vestiților stareți ai Valaamului, iar, pe de altă parte, un îndrumar limpede pe calea rugăciunii și viețuirii duhovnicești, experimentate de marii nevoitori ai „Athonul Nordului”.

Traducătorul

Sfaturile schiegumenului Ioan Alekseev despre rugăciune

Deprinderea cu  rugăciunea

Dumnezeu binecuvântează nevoința rugăciunii, căci rugăciunea în viața duhovnicească este de căpetenie. Numai un lucru să știi: pe cât este de înaltă și folositoare, pe atât e de neprețuit, cerând nevoințe negrăite. Preacuviosul Agathon a spus: „Nimic nu este mai ostenitor ca a te ruga lui Dumnezeu”. Pentru a păși pe această cale a rugăciunii este nevoie de trei condiții: să ai conștiința curată către Dumnezeu, către oameni și către lucruri. Conștiința curată către Dumnezeu presupune să te străduiești să împlinești poruncile cele evanghelice, către oameni – să nu-i osândești și să nu-i vrăjmășești, iar către lucruri să nu le folosești pe acestea în chip pătimaș. Acestea sunt condițiile pregătitoare către rugăciune.

Îndeletnicirea cu rugăciunea să fie plină de pază: în mintea voastră nu e nevoie să-L închipuiți pe Dumnezeu, ori pe Maica Domnului, sau pe alți sfinți. Ci mintea să o închideți în cuvintele rugăciunii și atenţia să o țineți în partea de sus a pieptului, căci atenţia este sufletul rugăciunii. Nu trebuie să ne îndepărtăm atenția noastră de la inimă. Dacă vom avea luarea-aminte la piept, atunci și inima va lua parte la aceasta. Către umilință și către lacrimi nu se cuvine să năzuiești. Iar când vine vorba de căldura inimii, să te oprești dară din lucrare până ce aceasta trece. Nu trebuie să te gândești că ai primit ceva măreț; aceasta este ceva firesc din pricina adunării minții; să fii însă cu luare aminte pentru a nu cădea în înșelare.

În rugăciune, asemuiește-te văduvei celei din Evanghelie care cu cererile sale îl supăra mereu pe judecătorul cel nedrept. Dacă există uscăciune, lene și împrăștiere a gândurilor, scârbe din partea clevetirii oamenilor, ori multe altele asemenea, să știți că totul va trece cu ajutorul lui Dumnezeu, numai să nu cădeți în deznădejde. Să nu aveți încredere în voi până ce nu veți fi așezați în mormânt; să aveți smerenie și să nu osândiți pe nimeni. Au fost nevoitori care au văzut slava sfinților și au primit atâta har de la Dumnezeu încât au făcut minuni punându-și mâinile peste bolnavi. Oamenii i-au proslăvit și aceștia s-au umplut de mândrie; harul s-a îndepărtat de ei și au început să ducă o viață rea, ajungând batjocură demonilor. Nu vă neliniştiţi că patimile se află întru voi: ele ne amintesc de faptul că suntem oameni și ne smeresc. Temeți-vă de înșelarea de sine și de mândria cea diavolească.

De aceea, să știți că starea de virtute atârnă nu de noi, ci de harul lui Dumnezeu, iar harul e păstrat de smerenie. Preacuviosul Isaac Sirul spune: „Dacă te nevoiești într-o oarecare virtute și nu vezi rod și izbândă să nu te miri, căci Domnul ne dă harul Său nu după nevoință, ci după smerenie”. Fără de smerenie, nici o virtute nu poate exista. Eu, în orbirea mea duhovnicească, nu știu rugători și n-aș putea să-ți indic pe vreunul. Roagă-te și Domnul îți va da ție rugăciune. Dacă vei căpăta deprindere în rugăciune, nu lăsa ceasurile să treacă fără sa te rogi. Căci astfel vremea ei se duce și trec anii în chip nefolositor. Îndeletnicește-te cu pravila de obște și nu năzui către schima cea monahicească, căci nu în haină și crucile de pe aceasta constă rugăciunea; străduiește-te către ceea ce este de folos, iar celelalte vor veni de la sine.

La Kiev s-a petrecut următoarea întâmplare. Au fost înmormântați un schimnic și un frate nevoitor. Când s-au deschis sicriele lor, atunci nevoitorul s-a aflat în schimă, iar schimnicul în hainele nevoitorului. Iată-te pe tine, dară, schimnic! Dacă nu ești vrednic să porți schima, atunci nevoiește-te către mântuire și nu judeca pe nimeni. Îți scriu aceste rânduri ca să nu deznădăjduiești. Domnul este milostiv și cunoaște neputințele noastre și ne dă pocăință. Slavă Ție, Doamne, slavă îndurării Tale!

Năzuința către rugăciune

Câtă vreme te rogi atâta va ține rugăciunea. Rugăciunea lui Iisus și pomenirea lui Dumnezeu, pomenirea faptului că Dumnezeu este de față, vede și știe toate, este unul și același lucru. Nu năzui către ceva înalt, către umilință și lacrimi. Acest lucru vine fără ca noi să-l așteptăm; desigur, după îndurarea lui Dumnezeu. Aceasta este bine să lucrăm în timpul vieții noastre. Atât cât slujim, în orice lucru, să avem năzuința către rugăciune. Pe cât puteți, nu deschideți gura să grăiți cu cei din jur, pentru a vă păstra starea de rugăciune.

După cuvintele Sfinților Părinți, dacă nu avem vreo virtute, ar trebui să nu ne tulburăm; să ne ridicăm, dacă am căzut, până în ultima clipă. Slavă Ție, Doamne, slavă îndurării Tale că ne-ai dat nouă păcătoșilor pocăința, căci Tu ai venit pe pământ nu pentru cei drepți, ci pentru păcătoși ca noi! Sfinți Părinți ne-au lăsat sfaturile lor. Adeseori, să luăm aminte la cele scrise în cărțile lor.

În mănăstire totul este după rânduială, să ducem o viață obișnuită, punând înainte de orice altceva voia lui Dumnezeu. Vorbesc despre viața cea din afară, pământească, însă lucru de căpetenie pentru fiecare dintre noi e să luăm aminte că ne așteaptă ceasul morții. Viața aceasta vremelnică este cale și pregătire pentru veșnicie. Doamne, ajută-ne nouă păcătoșilor și ne trimite după bunăvoia Ta sfârșit creștinesc!

Traducere din limba rusă de Gheorghiță Ciocioi