Jean‑Claude Larchet

INTRODUCERE

Nu există om care de‑a lungul vieţii sale să nu fi avut de‑a face cu boala. Lucrul acesta este inevitabil legat de condiţia umană. Nici un organism nu este perfect sănătos. Sănătatea nu este niciodată altceva decât un echilibru provizoriu între forţele vieţii şi alte forţe care i se opun, cele dintâi neavând decât o fragilă supremaţie.

Viaţa — scrie profesorul Marcel Sendrail în cartea sa Istoria culturală a bolii[1] — „este prin esenţă o sfidare provizorie a morţii. Fiecare dintre celulele noastre nu se menţine decât cu preţul unei lupte permanente împotriva forţelor care tind s‑o distrugă. Încă din tinereţe, ţesuturile noastre conţin largi zone de degradare şi uzură; încă de la naştere, sunt înscrise în ele cauzele care le vor grăbi sfârşitul […]. Boala este urzeala continuităţii noastre trupeşti. Chiar sub masca continuităţii, fenomenele biologice depăşesc în fiecare clipă frontierele normalului. Pentru medici, ţine de observaţia curentă faptul că manifestările cu caracter morbid se combină cu faptele vitale cele mai elementare”. Chiar atunci când ne credem deplin sănătoşi, boala se află deja în noi, şi va fi de ajuns să slăbească unul sau altul dintre mijloacele noastre de apărare pentru ca ea să se ivească, într‑o formă sau alta. Şi adeseori, înainte ca noi să fi băgat de seamă, ea a şi produs pagube considerabile.

Toate bolile ne produc suferinţă. Cele mai multe ne fac să suferim deopotrivă fizic şi psihic. Toate sunt prilej de suferinţă spirituală, căci ne relevă, cu cruzime uneori, fragilitatea condiţiei noastre, ne reamintesc faptul că sănătatea şi viaţa biologică nu sunt bunuri pe care le posedăm durabil, că trupul nostru, în această viaţă, este menit să slăbească, să se degradeze şi, în final, să moară.

Din acest punct de vedere, boala ridică o serie de întrebări de care nimeni nu este ferit: De ce? De ce eu? De ce acum? Pentru câtă vreme? Ce va fi cu mine?

Orice boală constituie o interpelare, cu atât mai vie şi mai profundă cu cât ea nu este nici abstractă, nici neîntemeiată, ci se înscrie într‑o experienţă ontologică adeseori sfâşietoare. Foarte adesea, această interpelare este crucială. Căci întotdeauna boala pune în discuţie, mai mult sau mai puţin, fundamentele, cadrul şi formele existenţei noastre, echilibrele dobândite, libera dispoziţie a facultăţilor noastre corporale şi psihice, valorile noastre de referinţă, relaţia noastră cu ceilalţi şi însăşi viaţa noastră, pentru că atunci, în ea, moartea se profilează întotdeauna mai limpede decât în mod obişnuit.

Departe de a fi un fapt care nu priveşte decât trupul nostru, şi numai pentru o vreme, boala constituie, în multe cazuri, o încercare spirituală care angajează întreaga noastră fiinţă şi întreaga noastră devenire.

Şi trebuie, într‑o formă sau alta, să depăşim această încercare, să ne asumăm boala şi diferitele forme de suferinţă care o însoţesc, să găsim soluţii teoretice, dar, de asemenea şi mai cu seamă, practice, la problemele pe care ele ni le pun. Fiecare dintre noi, în cursul existenţei sale, trebuie nu doar să se aştepte la boală şi la suferinţă, ci, atunci când acestea survin, să‑şi continue viaţa şi să‑şi afle, în pofida lor şi prin ele, împlinirea.

Lucrul acesta însă nu este niciodată uşor; căci, îndeobşte, boala ne aruncă într‑o situaţie neobişnuită, în care condiţiile noastre de viaţă sunt modificate, în care relaţiile cu apropiaţii noştri sunt perturbate şi adeseori slăbite printr‑o izolare silnică, în care trebuie să facem faţă deopotrivă durerii, îngrijorării şi descurajării, sau chiar angoasei şi disperării; şi întotdeauna simţim mai mult sau mai puţin că suntem singuri când e vorba de datoria şi puterea de a înfrunta aceste dificultăţi.

Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, într‑o astfel de situaţie, omul de astăzi este, paradoxal, în multe privinţe mai lipsit de mijloace decât strămoşii săi.

E drept că medicina a atins, în zilele noastre, o foarte înaltă treaptă de cunoaştere ştiinţifică, de capacitate tehnică şi de organizare socială, ceea ce‑i conferă, în planul prevenirii, diagnosticării şi terapeuticii, o mare eficacitate. Multe boli, care altădată făceau mari ravagii, în zilele noastre au dispărut. Astăzi oamenii pot fi vindecaţi rapid de afecţiuni pe care înaintaşii noştri erau nevoiţi să le îndure îndelung sau care erau incurabile. Putem fi uşuraţi de suferinţe odinioară inevitabile. Trebuie însă să recunoaştem că acest progres îşi are limitele şi reversurile sale, datorate, e adevărat, mai puţin medicinei în sine, cât valorilor sau chiar ideologiilor care în unele cazuri stau la baza folosirii şi dezvoltării sale.

Dezvoltarea medicinei într‑o perspectivă pur naturalistă a avut drept consecinţă obiectivarea bolii, transformarea ei din ce în ce mai mult într‑o realitate privită în sine şi de sine, pe un plan pur fiziologic, şi independent de persoana pe care o afectează. În loc de a da îngrijiri persoanelor, mulţi medici tratează astăzi boli sau organe. Faptul acesta, la care s‑a adăugat folosirea de metode de diagnosticare din ce în ce mai mult cantitative şi abstracte şi de mijloace terapeutice din ce în ce mai tehnice, a avut drept primă consecinţă o considerabilă depersonalizare a practicii medicale şi o sporire a neliniştii şi solitudinii bolnavului. În al doilea rând, acest fapt a avut drept efect o deposedare a bolnavului de boala şi de suferinţele sale, reducându‑i astfel mijloacele prin care să le facă faţă. Căci, într‑adevăr, considerând boala şi suferinţele drept realităţi autonome, de natură pur fiziologică şi deci ca unele ce pot fi tratate în mod exclusiv tehnic şi numai în plan corporal, medicina actuală nu‑l ajută pe bolnav să şi le asume, ci, dimpotrivă, îl face să creadă că starea şi viaţa sa se află cu totul în mâinile medicilor, că nu există altă soluţie decât cea medicală pentru diferitele sale dificultăţi, că nu există pentru el alt mod de a‑şi trăi boala şi suferinţele decât aşteptând pasiv de la medicină vindecarea şi uşurarea.

Valorile dominante ale civilizaţiei apusene favorizează, de altfel, o astfel de atitudine. Supravalorizarea vieţii biologice, considerată drept singura formă de viaţă posibilă pentru om, a sănătăţii psiho‑somatice, privită ca posesiune a unui bun ce se rezumă aproape exclusiv la planul material şi pentru care trupul apare ca organul esenţial, teama de tot ceea ce poate pune în pericol reduce sau suprimă această posesiune, refuzul oricărei suferinţe şi ridicarea analgeziei la statutul de valoare a civilizaţiei şi de finalitate socială[2], teama de moartea biologică, considerată sfârşitul absolut al existenţei, toate acestea îi fac pe -mulţi dintre contemporanii noştri să‑şi aştepte mântuirea de la medicină şi să facă din medic un nou preot al timpurilor moderne[3], un rege cu drept de viaţă şi de moarte asupra lor, un profet al destinului lor. Toate acestea explică, de asemenea, caracterul aberant al unor practici medicale, biologice şi genetice actuale, care, de altfel, nu corespund — aşa cum se crede adesea — unei dezvoltări naturale a ştiinţei şi a tehnicii, ci ţin de spiritul vremii, se constituie pentru a satisface cerinţele acestuia şi pentru a răspunde la angoasele sale.

Este astăzi mai vie ca oricând speranţa, născută la sfârşitul secolului al XVIII‑lea, a unei dispariţii totale a bolii şi a suferinţei, într‑o societate netulburată şi restituită sănătăţii sale originare[4], speranţă legată de credinţa într‑un progres fără limite al ştiinţei şi al tehnicii. Dezvoltarea actuală a geneticii a permis să i se adauge credinţa în posibilitatea ca, prin manipulări adecvate, natura umană să fie purificată de imperfecţiunile sale, şi poate, în final, moartea însăşi să fie biruită.

Aceste atitudini dau mărturie, fără îndoială, de aspiraţii pozitive, profund înrădăcinate în om: aceea de a scăpa de moarte, pe care el o consideră, pe drept cuvânt, ca străină de natura sa profundă, aceea de a depăşi limitele condiţiei sale actuale, aceea de a accede la o formă de viaţă scutită de imperfecţiuni şi în care el s‑ar putea dezvolta fără piedici. Dar nu este, oare, iluzoriu a aştepta de la ştiinţele şi tehnicile medicale şi biologice un răspuns satisfăcător la aceste aspiraţii?

Trebuie să remarcăm, înainte de toate, că dacă numeroase boli au dispărut graţie progresului medicinei, au apărut în locul lor altele[5]. După ce a putut fi ridicată considerabil în ţările dezvoltate — prin progresul medicinei, dar şi prin ameliorarea generală a condiţiilor de existenţă —, durata medie de viaţă, ea cunoaşte de câţiva ani încoace o cvasistagnare care semnalează limite din ce în ce mai greu de trecut. Fără a mai lua în considerare faptul că „speranţa de viaţă”, măsurată statistic, nu înseamnă nimic pentru fiecare individ în parte, care, ca atare, scapă „legilor” statistice. Fără a ţine seama, iarăşi, de faptul că o mare parte a patologiei şi a mortalităţii este legată în zilele noastre de accidente care sunt prin natura lor imprevizibile şi al căror număr impresionant de victime aminteşte uneori de cel al vechilor epidemii. Cât despre suferinţă, dacă unele tratamente permit astăzi suprimarea sau reducerea eficace a ei, totuşi, când ea este intensă, acestea nu pot decât s‑o diminueze, s‑o modifice sau să desfiinţeze starea de conştienţă a bolnavului şi, deci, să‑i restrângă şi mai mult libertatea. Speranţele omului modern îşi relevă deja, în această privinţă, fragilitatea temeiurilor lor. Mitului care persistă încă, îi răspunde realitatea, trăită zilnic de milioane de oameni, a bolii, a suferinţei şi a morţii, care adeseori erup pe neaşteptate în viaţa lor, „ca furul ce vine noaptea”.

Pe de altă parte, e cazul să recunoaştem că noile tehnici medicale, biologice şi genetice pun mai multe probleme decât cele pe care le rezolvă. „Cea mai bună dintre lumi” pe care ar putea‑o ele realiza, dacă nu le‑ar fi pus nici un hotar, s‑ar asemăna mai mult cu un infern decât cu paradisul la care aspiră cei ce se încred orbeşte în ele. Într‑adevăr, vedem că ele se dezvoltă în sensul unei depersonalizări crescânde, deoarece: transformă bolile şi suferinţele oamenilor în entităţi independente şi în probleme pur tehnice; fac uneori din om un obiect al experimentelor, avându‑se în vedere, în aceste cazuri, mai puţin uşurarea persoanei, cât progresul ştiinţei sau al tehnicii, considerat ca scop în sine, sau chiar căutarea spectaculosului, aliat în unele cazuri cu scopuri publicitare; tind să facă din viaţă şi din moarte pure produse tehnice; nu ţin seama de relaţiile personale şi de valorile umane fundamentale, de care omul are o nevoie vitală de la zămislirea şi până la moartea sa.

Trebuie să mai adăugăm la toate acestea că majoritatea practicilor medicale actuale au ca numitor comun faptul că îl consideră şi îl tratează pe om ca pe un organism pur biologic sau, în cel mai bun caz, ca pe un simplu compus psiho‑somatic. Din acest motiv, şi în ciuda eficienţei lor pe un anume plan, ele nu pot avea asupra lui, pe un alt plan, decât efecte profund mutilante, pentru că ignoră implicit dimensiunea spirituală care îl caracterizează în mod fundamental. Dacă e adevărat că trupul omenesc, în realitatea sa biologică, este supus legilor care, în întreaga natură, guvernează funcţionarea organismelor vii, totuşi el nu poate fi tratat întru totul ca orice organism viu, pentru că el este trupul unei persoane umane şi nu poate fi disociat de această persoană fără a fi denaturat; în condiţi-ile sale actuale de existenţă, el este de neseparat nu numai de o complexă componentă psihică, care îl ridică deja pe om cu mult mai presus de animal, ci încă şi de o dimensiune spirituală, mai presus de dimensiunea sa biologică. Trupul nu numai că exprimă, la nivelul său, persoana, ci, într‑o oarecare măsură, el este persoana. Persoana nu numai are un trup, ea şi este trupul său, chiar dacă transcende infinit limitele acestuia. De aceea, tot ceea ce priveşte trupul implică persoana însăşi. A nu ţine seama de această dimensiune spirituală a omului atunci când vrei să‑i oferi remedii pentru suferinţele sale înseamnă în mod inevitabil a‑i produce prejudicii grave şi, adeseori, a ne priva de la bun început de orice mijloc de a‑l ajuta să‑şi asume starea cu bun folos şi să depăşească feluritele încercări cărora trebuie să le facă faţă.

În paginile ce urmează, ne‑am străduit să dăm la iveală, într‑o sinteză, bazele unei teologii creştine a bolii, a suferinţei, dar, de asemenea, şi a modalităţilor de vindecare, şi a sănătăţii înseşi, sprijinindu‑ne în esenţă pe învăţăturile originare şi fondatoare ale Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi.

Am vrea ca prin aceasta să deschidem sau să reamintim perspective care să‑l poată ajuta pe omul de astăzi să înţeleagă boala şi feluritele forme de suferinţă legate de ea, dar şi terapeuticile, vindecarea şi sănătatea însăşi, într‑un cadru mai vast decât cel pe care‑l oferă în general civilizaţia noastră dominată de valori tehnice şi materiale, şi care să‑i permită să şi le asume în modul cel mai favorabil. Dorim, în primul rând, să‑i ajutăm pe creştini să‑şi situeze încă şi mai bine aceste experienţe importante în cadrul legăturii lor cu Dumnezeu, cadru în care, ca toate realităţile umane, se cuvine să‑şi afle locul.


[1] Histoire culturelle de la maladie, Toulouse, 1980, p. 2.

[2] Acest fapt a fost subliniat, nu fără exces polemic, de I. Illich, Némésis médicale, Paris, 1975, cap. VI.

[3] Vezi M. Foucault, Naissance de la clinique. Une archéologie du savoir médical, Paris, 1972; I. Illich, op. cit.

[4] Cf. M. Faucault, op. cit.

[5] Cf. M. Sendrail, op. cit., cap. XVIII: „Santé et maladie des temps modernes”, pp. 423 ş.u.


Traducere din limba franceză Pr. Vasile Mihoc