Harriet Lummis Smith

Capitolul I
Casa de peste drum

Casa de peste drum îi amintea întotdeauna Pollyannei de o bunicuță demodată, înconjurată de boboci de raţă. Casa Whiting, cum era numită, fusese construită ca reşedinţă de ţară cu mult înainte să fie proiectat cartierul şi de la prima privire îți dădeai seama că avea prea puţine băi şi prea multe debarale. Rămăsese pustie ani de zile, din cauza unei succesiuni care se desfășura cu încetineala mai mult decât proverbială a legii. Gardul viu crescuse înalt şi fel de fel de tufişuri cu frunze persistente se răsfirau pe pajiște, iar trandafirii, liliacul şi glicina din pricina lipsei de grijă crescuseră după bunul plac și la ­întâmplare.

Semnele care prevesteau că vechea casă urma să fie din nou locuită au stârnit un val de emoţie de‑a lungul întregii Elsinore Terrace. Doamna Warner, vecina de lângă Pollyanna, spunea că gardul viu neîngrijit îi zgâria ochii de ani de zile, iar doamna Hunt, vecina din partea cealaltă, mărturisea că, după părerea ei, o casă pustie atrage întotdeauna vagabonzii. Pollyanna era încântată mai ales deoarece casa Whiting îi făcea impresia că are toate calităţile pentru a fi o reședință încântătoare şi parcă era păcat să nu se bucure nimeni de ea.

Imediat după rezolvarea succesiunii, casa a trecut în proprietatea altcuiva, şi noii locatari s‑au apucat de îndată să o renoveze din temelii. Reparaţiile începute de la acoperiş s‑au încheiat de abia când au ajuns la pivniţă. Zidari, tâmplari, instalatori, tapițeri şi zugravi s‑au perindat cu repeziciune într‑un du‑te‑vino. Apoi s‑au apucat de exterioare, au tuns gardul viu şi tufele, au smuls buruienile de pe pajişte, au înlocuit gazonul acolo unde era necesar. Şi după aceea Elsinore Terrace, nerăbătoare, a fost gata de primirea noilor vecini.

Dar repeziciunea neobişnuită cu care lucraseră muncitorii nu se datorase, se pare, nerăbdării noilor proprietari de a‑şi lua casa în primire. Zilele se transformau pe nesimţite în săptămâni, şi bătrâna casă, după scurta perioadă de alertă, a revenit la inerţia de odinioară. Şi iarba a crescut din nou, gardul viu a început să dea vlăstare timide, ca şi când ar fi vrut să se convingă că recentele măsuri de reformă nu fuseseră decât o rafală trecătoare.

– O, uite!, strigă Judy într‑o după‑amiază de primăvară, vrând să atragă atenţia mamei ei, în timp ce privea de la una din ferestrele de sus ale casei. Casa renovată de vizavi a luat foc!

Pollyanna nu ar fi trebuit să se mire. Judy avea o imaginaţie debordantă, iar Jimmy îi prevedea o carieră foarte reuşită de scriitoare de romane care îţi îngheaţă sângele în vine. Fiind luată prin surprindere, Pollyanna străbătu în grabă încăperea, dar se linişti de la prima privire.

– O, nu este foc, iubita mea. Este lumina soarelui care se reflectă în ferestre. Priveşte cum strălucește cerul.

Judy îşi îndreptă atenţia spre orizontul luminos de la vest.
– Cred că cerul a luat foc, îndrăzni ea să afirme. Mamă, nu ar fi norocul nostru dacă totul ar lua foc şi ar arde înainte să ajungem noi acolo?
Şi apoi, fără să mai aştepte comentariul la tragedia sugerată de ea, abordă un alt subiect.

– Când vin fetiţele?

– Care fetiţe, draga mea?

– Păi cele care vor locui în casa renovată.

– O să locuiască acolo nişte fetiţe? Eu nu am auzit nimic.

Pollyanna se întreba dacă nu cumva bârfele din cartier trecuseră pe lângă ea şi ajunseseră la urechile lui Judy, sau dacă asta era ceea ce, de fapt, îşi dorea fetiţa. Întrucât îşi cunoştea foarte bine copilul nu a fost surprinsă să constate că a doua variantă era cea corectă.

Traducere: Anca‑Irina Ionescu