Prefață
Îmi doresc ca această carte să vină în completarea celor de dinainte, astăzi fiind probabil sute sau chiar mii. Să contribuie măcar prin câteva tușe de culoare la redarea deplină a tabloului persecuțiilor regimului comunist.
După 1989, abia scăpați din ghearele regimului opresiv, ceaușist, credeam eminamente că totul se va schimba. Că vom intra abrupt întrun soi de normalitate și de „democrație de tip occidental”, la care, desigur, râvneam. Că vom putea imediat să eliberăm fără reținere orice adevăr secretizat și obscurizat până atunci de comuniști, mai exact de Securitate, descătușândune de tenebrele fricii și de umbrele trecutului. Tache Rodas a împărtășit același crez alături de milioane de români, însă aveam să fim cu toții dezamăgiți.
Bădia, din fibră tare, grecoromână, nu a renunțat, iar dezvăluirea adevărului despre cele suferite de el și de camarazii lui în închisorile comuniste a devenit un țel, o „prioritate zero”. Începuse, pentru toți cei ca el, o nouă luptă, poate la fel de grea. Sistemul neocomunist proaspăt instalat nu permitea accesul la dosarele deținuților și urmăriților politic (situație valabilă în unele cazuri și astăzi, după 30 de ani). Istoricii nici dacă ar fi vrut nu ar fi putut să se aplece asupra unor astfel de subiecte „tabu”, ca să nu spun că nu se știa despre aceste atrocități – de vreme ce nu exista acces la informații. Cei care se opuneau expunerii adevărului făceau eforturi susținute pentru împiedicarea apariției sub diverse forme a acestor negre fapte ale istoriei recente. Nume consacrate din „noua politică” românească ar fi fost expuse riscurilor de rigoare.
Chiar dacă pentru libertate (fără ca măcar să se fi răcit sângele curs la „Revoluția confiscată” din decembrie 1989) au mai avut loc proteste masive, înăbușite la începutul anilor ’90 în Piața Universității, lucrurile erau în continuare ținute eficient sub control de regimul neocomunist, iliescian – un sistem foarte bine organizat, care își afla corespondența în vechile structuri de control politic. Restul? Doar o simulare a democrației de tip „nu ne vindem țara”.
Însă nu după mult timp de la aceste tragice evenimente a început să apară un fenomen extrem de greu de controlat de către cei interesați în ascunderea adevărului. Acela că înșiși prigoniții comunismului au început să scrie și să publice câte un volum, fie prin intermediul unor edituri metamorfozate peste noapte, fie prin edituri nou înființate, unele obscure sau aflate în provincie ori chiar în afara țării. Ca prin minune parcă, sacul peticit al comunismului începea să răsufle pe toate laturile. Așa au apărut pentru prima dată volume precum: Fenomenul Pitești – Virgil Ierunca (1990 – Humanitas); Mărturisiri din întuneric – Gheorghe Bâgu (1993 – Editura Tehnică); Mărturisiri din mlaștina disperării, prima ediție – Dumitru Gh. Bordeianu (1995 – Editura Gama); Închisoarea noastră cea de toate zilele, 3 vol. – Ion Ioanid (19911992 – Editura Albatros); Din împărăția morții – Gabriel Bălănescu (1994 – Editura Gordian – Timișoara); Rugațivă pentru fratele Alexandru – Constantin Noica (1990 – Editura Humanitas); Prigoana – documente ale procesului Noica, Pillat, Steinhardt, Paleologu etc. (1996 – Editura Vremea); Preambul pentru camera de tortură – Nicolae Călinescu (1994 – Editura Marineasa); Dăruit cu suferință – Alexandru Salcă (1998 – Editura Transilvania Expres – Brașov); Tragedia Pitești – Costin Merișca (1997 – Editura Institutului European); Pitești – la Buchenwald se murea mai ușor – Dumitru Bacu (1991 – Editura Atlantida); Demascarea – G. Dumitrescu (1996 – Jon Dumitru – Verlag & Mediana Edit), iar lista poate continua cu un număr impresionant de cărți mărturisitoare din anii ’90, care aduceau în fața publicului lucruri greu de imaginat că sar fi putut întâmpla. Și totuși, da, sau întâmplat!
Bădia Tache, însă, a avut calea lui de a mărturisi. O altfel de mărturisire, mai puțin prin scris. Poate și considerând, din modestiai caracteristică, că nu el trebuie să scrie despre el. A povestit totuși unor jurnaliști, istorici, confrații cu îndrăzneală spre condei, despre traumatizantele fapte petrecute. În plus, a punctat suferința lui și a camarazilor prin comemorări și evenimente la care era mereu prezent, dânduși uneori ultimii bani pentru a contribui la ridicarea unor monumente mărturisitoare: spre neuitarea celor care din dragoste de Dumnezeu, neam și țară, au pierit de frig, epuizare fizică, foamete, sub bătăi și torturi. Aceste locuri sunt astăzi blagoslovite cu sângele vărsat al unor sfinți. Și se cuvenea ca ele să fie cât mai vizibile. Bădia Tache credea cu tărie că astfel generațiile viitoare își vor aminti jertfele noilor eroi martiri din temnițele și lagărele comuniste: „Mă manifest oriunde: mă duc şi măntâlnesc la Aiud, măntâlnesc la Gherla, ooo, frumos de tot; la Piteşti… Aicea la Târgşor venim o zi întreagă, nentâlnim cu toții. Noi am renunțat la viață pentru țară, noi nu am furat! Am furat de la noi pentru țară…”.
La originea descrierilor din această carte despre viața și faptele trăite de Constantin (Tache) Rodas se găsesc: informații deja publicate, relatări ale bădiei sau doamnei Matilda înregistrate personal, informații aflate în dosarele Securității, studiate în baza unei acreditări de cercetător C.N.S.A.S. și mărturii în premieră ale unor terțe persoane, de fiecare dată sursele fiind precizate în notele de subsol.
Autorul