„Veșnicia sau (ne)murirea digitală” – cea mai recentă carte a Părintelui Profesor Emanoil Băbuș.
Părintele Prof. Univ. Dr. Emanoil Băbuș predă la Universitatea București, Facultatea de Teologie Ortodoxa, Departamentul de Biblice, istorie si filologie. Predă cursuri de istoria și spiritualitatea Bizantului, istorie bisericească universala, ortodoxie universală, islam si Bizanț. Cercetările domnului professor Băbuș s-au axat pe evenimentele importante din viața bisericii creștine, din istoria Bizanțului, pe raporturile dintre Bizanț și lumea islamică în perioada secolelor VII-XV.
Este autorul mai multor carți care tratează aceste subiecte iar printre preocuparile recente ale părintelui profesor se află influența noilor tehnologiiși a rețelelor sociale asupra Teologiei. Părintele Băbuș o urmat cursuri de doctorat în perioada 1984-1987 la Institutul Teologic de grad universitar București,; 1991-1997 , doctorat la Universitatea de Stiințe Umaniste din Strasbourg si din 1997 Doctor in Teologie al Facultații de Teologie Protestantă din Paris.
În acest prim sfert de secol XXI nu este ușor de asumat o poziție ce pare tehnocritică, mai ales că o regularizare a dorințelor pare imposibilă. A adopta o asemenea poziție înseamnă a pune stăpânire pe elementele declanșatoare ale dorinței și a le demonta: fantezia depășirii condiției umane, evocarea fricii, voința de putere și lenea. Ne aflăm în fața unor mașini copleșitoare. Lenea, prin forța sa de inerție, este adesea suficientă pentru a aclimatiza o tehnologie. Puterea pe care o aduce, oricât de derizorie, este suficientă pentru a o impune în viața de zi cu zi; reasigurarea pe care o induce facilitează adoptarea masivă.
Stând în noroiul realității, putem invoca libertatea pierdută, dependențele tragice și devitalizarea corpului. Putem evoca de asemenea capacitățile umane pe care puterea tehnologică le sărăcește sau le degradează. Ceea ce ne lipsește până la urmă sunt:
- facultatea de recepție și filtrare, de împuternicire aleasă și de deconectare asumată,
- un ritm de utilizare care nu este algoritmic,
- ecologia atenției care ne decadrează,
Într-un cuvânt: arta de trăi cu tehnologia.
Aceste practici ar trebui să ne deschidă către lume nu să o reducă la un flux video, o relație cu AI care să nu fie nici rudimentară, nici supusă, pentru că singurul criteriu valid pentru desfășurarea sau întreruperea unei relații este libertatea pe care ne-o oferă și fertilitatea schimburilor pe care le obținem din ea. Capcana tehnologiei este și va rămâne fascinația puterii. Este imposibil să nu vedem că există o adevărată bucurie în asta. Ca o expansiune a ego-urilor noastre oferită de aceste tehnologii cotidiene, atât de fluide, o extensie înmugurită a unor mici dispozitive tactile și binevoitoare din jurul nostru, care ne ajută, care ne prelungesc, care ne fac zei agili cărora fantoma digitală a lumii le-ar răspunde chiar prin voce. Putem vedea clar ce câștigăm din asta, dar din păcate nu vedem nimic decât un control sporit asupra lumii, asupra lumii noastre. Ceea ce pierdem merită să fie numit: puterea noastră, libertatea noastră, discernământul nostru, capacitatea noastră de reflecție, chiar și credința noastră.
După aproape 30 de ani de când am avut primul computer și după 25 de la primul telefon portabil, mi-am dat seama că „orbitoarea” noutate a instrumentului, constă în trei caracteristici:
-conexiune spațial-temporară teoretic neîntreruptă.
-propune o interfață tactilă, reacționând fără întârziere la gesturile mele, procurându-mi o secretă satisfacție: plierea pe comenzile mele.
-incorporează aplicații diverse, care au ajuns să mi se pară un adevărat ghid avizat a timpurilor pe care le trăim.
Așa, am realizat că am în mână un obiect, care răspunde non-stop propriilor solicitări, că mă ajută să mă bucur de un anumit confort în unele situații. La prima vedere nu este nimic rău în caracteristicile amintite, dar urmărindu-i evoluția la cei din jur, pe stradă, în mijloacele de transport, prin vizitele la prieteni, la biserică, prin magazine, la restaurante etc. am realizat că această inovație, care ne-a fascinat pe toți, practic întreaga planetă, a devenit vectorul principal al nașterii unui dublu fenomen: pe de-o parte mirajul unei suveranități, iar pe de alta supunere, fără apel, unor reguli heteronome și la pierderea stimei de sine.
De 30 de ani trăim într-o adevărată „insurecție mentală”. Nimeni nu ne-a învățat cum să ne folosim de Facebook, de Instagram, de Tik-Tock nimeni nu ne-a învățat algoritmii de conflict, mecanica scrolării, și designul dependenței. Nicio școală, nicio instituție. Le-am achiziționat și atât, fără instrucțiuni. Mulți vor spune că nici nu era cazul, pentru că sunt intuitive. Din păcate, nu ne putem baza numai pe intuiții, mai ales atunci când devin adictive.
Am fost influențați de influenceri, am învățat jocurile video cu prietenii, dar mulți dintre noi nu înțeleg încă ce se întâmplă cu inovațiile constante iMac, iPad, iPhone, iPod, ai, ai, ai….Personal, după 30 de ani, o parte din visurile pe care le-am avut legate de tehnologie s-au împlinit, altele nu.
Digitalizarea mi-a ușurat anumite activități, dar m-a ajutat să înțeleg să nu uit realitatea, de viața mea și să țin la distanță virtualul, să-mi dau seama că este mai de preț să vorbesc la masă cu cei dragi ai mei, nu să hoinăresc zilnic prin tot felul de fake-news-uri să nu mă alătur unor comentarii de multe ori fără noimă, să nu mă angajez în dialog cu persoane pe care nu le voi cunoaște niciodată.
Nu mi-a plăcut niciodată ideea de a sta închis. Simt că nu respir corect. A fost o perioadă în pandemie și nu a fost ușor. Atunci s-a consolidat și dictatura vizibilității la care s-au înscris foarte mulți. Pandemia a trecut, dar ecranul a devenit un domiciliu forțat, cu multe imagini virale, virușii molimei informaționale.
Prefer să stau la Sfânta Liturghie fără telefon în apropiere etc. să am timp pentru a răspunde prin rugăciune și lectură sfântă la întrebarea: ce să fac ca să mă mântuiesc? Nu sunt singurul care mi-o pun au fost și sunt și vor fi și alții, dar mi-a plăcut răspunsul acelui avva care a răspuns neliniștii unui ucenic de-al său: rămâi în chilia ta și chilia te va învăța.
Felul în care am ajuns mulți să folosim telefoanele mobile, ne arată încă odată fragilitățile noastre duhovnicești. Pe Dumnezeu, pe Iisus, pe Maica Domnului, pe sfinți nu-i vom descoperi printre pixelii, care oricum dispar atunci când ni se descarcă bateria sau la un blackout. Am înțeles că tehnologia este bună atunci când te ajută să fii eficient, să câștigi timp pentru a te bucura de viața reală. Când ajungi să-l pierzi, înseamnă că nu o folosești cum trebuie și ar fi bine să schimbi ceva în modul de utilizare. Când ni se oferă slava acestei lumi și mai ales (ne)murirea digitală în ecrane, ne va fi greu să ne mai gândim la așteptarea Învierii și a vieții veșnice.
Am încercat, în paginile acestei cărți, dar și a celor din ultimii ani, să ofer creștinilor, afectați de felul în care lumea digitală a pătruns în viețile noastre un sprijin consistent, folosindu-mă de paginile Sfintei Scripturi și ale Sfinților Părinți. Pe măsură ce aceste vremuri ne împing la nemulțumire, inconsecvență și nechibzuință, cum vom putea, ca urmași ai lui Hristos, să rezistăm în mod inteligent forțelor timpului nostru?
Cum putem să cultivăm mulțumirea, rezistența și înțelepciunea, nu doar pentru a supraviețui în lumea de astăzi, ci și pentru a crește în fața provocărilor timpului nostru? Departe de a condamna tehnologia în ansamblu, această carte este reflecția mea teologică și experiența pastorală pentru a propune un mod firesc de a trăi după chipul și asemănarea Celui care este pe deplin Dumnezeu și om: Iisus Hristos.
Prezentare realizată de autorul lucrării, Pr. Prof. Dr. Emanoil Băbuș.
sursa: https://oficiuldestiri.ro/vesnicia-sau-nemurirea-digitala