Despre acceptarea de sine
Tot ceea ce pierd mă face să caut, ceea ce, prin traumă, îmi lipsește mă împinge spre căutare. Trauma cea mai adâncă deschide ușa creației. În cele din urmă, istoria ne este determinată de cele mai adânci pierderi.
***
Ți-am mai spus: niciodată să nu scoți masca acelui călău care de ani îți măcelărește visele. Este cumplit să afli că tu ești cel ce ți-ai stricat viața. Cel mai obositor, cel mai sufocant om pe care l-am întâlnit în viața mea am fost eu însumi. Toți ceilalți au fost, pur și simplu, niște oglinzi.
***
Câte roluri poate suporta un om să joace? Câte „vieți” într-o viață care stăruie necurmat să ți-o trăiești pe a ta?
***
De cele mai multe ori în spatele frazei, pline de înflăcărare, „îmi lip-sești…” nu se aude oare altceva, mult mai puternic și asurzitor de adevărat: „îmi lipsesc…”? Este cea mai chinuitoare lipsă să descoperi că-ți lipsești, că-ți lipsește însăși viața.
***
În efortul nostru de a deveni supraoameni, pierdem șansa de a rămâne oameni. „De multe ori nu e ușor să-ți asumi răspunderea privind visele tale. Mai ales atunci când știi că pentru a le împlini trebuie să lupți cu tine însuți și, mai mult, cu cele mai mari frici ale tale”.
***
Nu judeca cu asprime nici pe tine însuți, nici pe ceilalți. Nu ești desăvârșit, acceptă acest fapt. Dar nici semenul nu este – împacă-te și cu asta. Astăzi s-ar putea să greșești, însă mâine e posibil să înfăptuiești și să trăiești ceva foarte important și de seamă. Când cazi, încearcă să nu generalizezi: „Nu fac nimic cum trebuie… Niciodată n-o să izbutesc…”. Nu există o capcană mai primejdioasă. E, de fapt, un autogol în dauna valorii noastre omenești. Nu greșelile sunt cele ce ne caracterizează, ci viața, în ansamblul ei. Prin Hristos, toate se metamorfozează. Viața înseamnă schimbare necontenită. Nu ești statuie, ci râu ce curge în matca vieții.
Pr. Haralambos Papadopoulos