„- Jurnalul: Pe 27 octombrie îl sărbătorim pe Sfântul Dimitrie cel Nou „Basarabov”, ocrotitorul Bucureștilor, dar cine a fost, stimate domnule Gheorghiță Ciocioi, acest bărbat care a inspirat sentimente de venerație? Unde, când, cum a trăit acest om și, mai ales, cum a ajuns un bulgar să protejeze cetatea lui Bucur?
– Gheorghiță Ciocioi: O să ne numească cititorii dumneavoastră „stricători de evlavie”. Pe scurt (glumesc, desigur), Dumnezu mai știe! – Și îmi asum cele afirmate. – Nu se cunoaște nici măcar în ce perioadă au fost scoase moaștele din apa Lomului, darămite viața sfântului… Nu trecem dincolo de „se spune că”. Bașca controversele între Sinodul Patriarhiei Române și cel al Bisericii de la Sofia, sinaxarele oficiale diferite de la nord și de la sud de Dunăre. Asemenea și în cazul Sfintei Filofteia de la Curtea de Argeș…
– Vă rog.
– Românii prezintă o viață de copilă martiră, în vreme ce bulgarii prăznuiesc aceeași persoană cu viață sfântă, tot pe 7 decembrie, despre care spun că a fost o cuvioasă, o nevoitoare, trecută la cele veșnice la o vârstă matură. „Ale cărei moaște se află la Curtea de Argeș, în România” – încheie sinaxarele bulgare biografia Sfintei. Ce să mai spunem de Cuvioasa Parascheva de la Iași, despre care sârbii scriu că a viețuit decenii în pustie, nu doar câțiva ani, trecând la cele veșnice la o vârstă înaintată. Sârboaică fiind, evident. Și vorbim de ceea ce este admis la nivel sinodal, nu de dispute între istorici, ori teologi. De ceea ce este prezentat drept „bătut în cuie”. Iată însă cât de diferit…
Un sfânt, două vieți
– Când a trăit, totuși, sfântul, ce se știe?
– Bulgarii spun că în urmă cu 338 de ani, în vreme ce românii plasează viața cuviosului Dimitrie în vremea Asăneștilor, acum 800 de ani. Astfel, Sinodul Bisericii Ortodoxe Bulgare, reunit în 1985 în satul Basarabovo de la Dunăre, în frunte cu Patriarhul Maxim, printr-o liturghie solemnă, a prăznuit 300 de ani de la mutarea la cele veșnice (1685) a patronului spiritual al Bucureștilor. Două Sinoade, același Duh Sfânt. Păreri diferite în privința viețuirii pământești a Sfântului de pe apa Lomului.
– Și ce diferențe!
– Vecinii de la sud de Dunăre chiar par a nu se fi bucurat prea mult la generalizarea cultului Sfântului Dimitrie – cu biografia și perioada viețuirii cunoscute de noi -, în 1955, de către Biserica Ortodoxă Română. Patriarhul Kiril al Bulgariei – întronizat în 1953, odată cu restaurarea patriarhatului la Sofia – întors, „cu un puternic avion din flota aeriană a URSS”, de la București – unde participase la cea de-a șaptezecea aniversare a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române și canonizarea mai multor sfinți – nu va vorbi deloc, odată ajuns acasă, de Sfântul Dimitrie cel Nou. În articolul dedicat evenimentului din „Vestitorul bisericesc”, al Patriarhiei Bulgare, de pe 5 noiembrie 1955 (nr. 42), după cum se poate vedea, nici un cuvânt despre generalizarea cultului Sfântului Dimitrie. E remarcat doar faptul că delegația bulgară „a avut fericirea de a se închina la moaștele sfinților bulgari, Sfânta Parascheva din Epivata, Sfânta Filofteia de la Târnovo și Sfântul Dimitrie Basarabov, și să aducă binecuvântarea acestora credinciosului popor bulgar”. Și nu se poate spune că presa bisericească bulgară nu a acordat un spațiu generos, cu ocazia dată, prezentării vieților celorlalți sfinți canonizați la București: Sfinții Calinic de la Cernica, Iosif de la Partoș, Ioan Valahul.
Niciun rând la Sofia despre Sfântul Dimitrie
– Curios…
– Printre articole precum „Taina energiei atomice”, „Puterea sublimării” etc. (specifice vremurilor) patriarhul Kiril își exprimă satisfacția în „Vestitorul bisericesc” („Țărkoven vestnik”) de la Sofia la primirea cărții „Însemnări din Bulgaria” a lui Ovidiu Marina (fiul Patriarhului Justinian) ce luase parte la întronizarea sa. Pe două pagini chiar. Același înalt ierarh, în agenda lui pastorală, vorbește, în predici (precum cea din Veliko Târnovo, din decembrie 1955), despre buna organizare a Bisericii Ortodoxe Române, pe care o vizitase de curând, de chivernisirea mănăstirilor de la noi, ospitalitatea românească. Știrile bisericești externe sunt atente la aniversarea de la București: Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române – 7 decenii. Nicăieri însă, nici măcar un rând, despre Sfântul Dimitrie, de viața românească de sinaxar a cuviosului de pe Lom și proclamarea solemnă a generalizării cultului acestuia. Tăcere de mormânt în predici, în conferințele vremii. Nu mai amintim de faptul că Sfântul, în Biserica Bulgară, a fost zugrăvit cu puțin trecut de 30 de ani ca vârstă, arareori ca având în jur de 40 de ani. De altfel, și la noi a fost pictat matur până mai ieri, în vreme ce astăzi îl vedem în biserici mai mult bătrân, cu barbă albă…
„Athosul de la Dunăre”
– Tânăr, bătrân, totuși, un păstor…
– Nu prea, dacă vorbim de viețuirea lui în urmă cu opt veacuri, domnule Saiu…
– Atunci?…
– Să fim bine înțeleși, pe apa Lomului, pornind de la Dunăre, din aval de Mănăstirea Sfântului Dimitrie Basarabov și până spre Balcani se află peste 300 de sihăstrii, săpate în stâncă, dintre care 40 sunt biserici – unde se pot vedea până astăzi urme de frescă – chiar portretul Sfintei Teofana Basarab, fiica lui Basarab I, recent canonizată, îl aflăm aici. Câteva zeci de kilometri de chilii. Cele de lângă Basarabovo – vorbim de locaşurile rupestre de la Ivanovo – fac parte din patrimoniul UNESCO. Un adevărat „Athos de la Dunăre”, ori, ceea ce unii istorici numesc, pe bună dreptate, „universitatea isihastă medievală de pe Lom”.
Cinstit în satul Basarabilor
– Interesant. Ați putea aprofunda?
– Începuturile vieții monahale pe aceste locuri au fost puse de întâiul patriarh de Târnovo, Ioachim I (1235-1246), venit fiind de la Athos. Țarul Ioan Asan al II-lea (cel ce va aduce moaștele Sfintei Parascheva la Târnovo în 1235), fiul vlahului Ioan Asan I, se numără, după documente, printre cei dintâi ctitori de aici. Se vor nevoi pe aceste locuri nu puțini ierarhi, printre care și Sfântul Patriarh Eftimie de Tarnovo, cel ce avea să corespondeze cu Sfântul Nicodim de la Tismana și mitropolitul Antim al Valahiei. Astfel, dacă patronul spiritual de astăzi al Bucureștilor ar fi trăit în secolul al XIII-lea, la o mănăstire de pe Lom, s-ar putea contura, până la un anumit punct, imaginea unui alt Sfânt Dimitrie, faţă de cea cunoscută şi cultivată până acum.
– Imaginea unui călugăr, nu?
– Un monah, nu un sătean păstor, ce avea grijă de vitele unei așezări – care poate nici nu exista pe atunci. Abia de pe la 1300, pe vremea lui Basarab I, avem date despre un sat situat la vărsarea Lomului în Dunăre. Mănăstirea și locurile vor aparține și ele familiei Basarabilor, vreme de aproape trei veacuri, începând de atunci. Afirmaţiile lui Paisie de la Hilandar, din 1762, cum că Sfântul Dimitrie cel Nou, „păstorul de vite”, ar fi trecut la cele veşnice în 1685, sunt contrazise, de altfel, chiar de un un izvor istoric important – însemnările, din anul 1764, ale episcopului catolic de Nicopole, Nicola Pugliezi (1752-1767). Trecând prin Basarabovo, Pugliezi află de la localnici că Sfântul Dimitrie este cinstit cu evlavie de către săteni – „de mai bine de trei veacuri” („venerato per santo da tre secoli e piu”). Practic, evlavia către sfântul se pierde în negura vremurilor. Altfel, Pugliezi ar mai fi putut afla săteni mai în vârstă care să fi avut ştiinţă în mod direct, ori de la părinţii lor, de petrecerea sfântului la peştera de pe apa Lomului şi de trecerea sa la cele veşnice în 1685, de descoperirea recentă a moaștelor. Un punct de vedere mai apropiat de ceea ce susțin românii, biografia sfântului
(monah îmbunătățit, păstor etc.), chiar și numele, rămânând totuși ascunse…
„Botezat” de episcopul cetăţii româneşti Cerven
– Nu s-a numit Dimitrie?
– La aflarea moaștelor în Lom, unde se presupune că au rămas vreme de 33 de ani – un număr simbolic -, cine să mai fi știut numele sfântului! Se crede că episcopul faimoasei cetăţi româneşti Cerven, situată la sud de Dunăre, unul din cei patru principali organizatori ai revoltei de la Târnovo, din anul 1598, împotriva turcilor, e cel care va da numele sfântului de pe Lom, plasând praznicul său în cea de-a doua zi după hramul catedralei din Cerven – Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir. Era nevoie de un „nou Dimitrie” – Sfântul Dimitrie fiind ocrotitorul ţarilor vlaho-bulgari de la Târnovo -, de un sfânt care să-i însufleţească pe creştinii tot mai prigoniţi din Balcani.
– Ce istorie complexă!
– Povestea ar fi însă una lungă. Cert rămâne faptul că moaștele sfântului – fără slujbă, netrecut în sinaxare, fără o biografie clară, un „sfânt popular”, pe scurt, după secole de zăbovire în satul Basarabovo, atunci când așezarea este distrusă complet, în războiul din 1768-1774 dintre turci și ruși, iar locuitorii se mută se mută peste Dunăre, în Slobozia de Giurgiu – sunt luate de un conte rus – Ivan Saltîkov (1730-1805). La rugămintea unui dragoman, Hagi Dimitrie Ment, Saltîkov va fi de acord ca moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou să rămână la București. Din 13 iulie 1774, acestea se află la Catedrala Sfinții Constantin și Elena (azi, catedrală patriarhală) din Capitală. Contele este confundat, adeseori, în hagiografiile noastre, cu tatăl său, Piotr Saltîkov, ce nu mai trăia la data rămânerii moaștelor la București, acesta fiind comandat șef al Moscovei, din 1763 – trecând la cele veșnice la vârsta de 75 de ani, în 1772.
Minunile
– În trena primelor mirări, care au fost, până la urmă, minunile săvârșite de acest sfânt așezat, iată, cu mare cinste în Biserica românească? Primele semne s-au vădit în timpul ciumei care a decimat Bucureștiul sub Vodă Caragea, dacă nu mă înșel…
– Mai înainte de a ajunge la noi, Sfântul a făcut nu puține minuni peste Dunăre. Cu turci chiar, nu doar cu creștini. Era vestit… Domnii Țării Românești doreau ca moaștele sale să fie trecute de multă vreme dincoace de fluviu din această pricină. Aceste minuni au fost consemnate în parte. De altfel, cu aproape un deceniu înainte de aducerea moaștelor la București, avem descrierea unui hram de la Basarabovo. Veneau aici mii de oameni, valahi, bulgari, armeni și turci. Se sacrificau nu puține vite de hram. Toți pelerinii erau dornici să afle tămăduire și alinare de la sfântul. Se făceau procesiuni de ploaie la peșteră. Și da, ploua. Cerul, prin cuviosul Dimitrie, se arăta milostiv. Bucureștenilor le-a fost limpede că sfântul are mare trecere la Dumnezu când în timpul procesiunii cu moaștele prin urbe ciuma a încetat subit. O mare minune. Fără dubii. Consemnată la respectiva dată. Muriseră oamenii cu miile până atunci, ciuma fiind un flagel cumplit.
Monahism pe sponci în comunism
– După cum notați într-un loc, în jurul anilor 1895 veneau pelerini cu zecile de mii la București, la moaștele Sfântului Dimitrie Basarabov. Cum vă explicați fenomenul, unul diluat astăzi (spre deosebire de hagialâcul abia încheiat de la Iași, la moaștele Cuvioasei Parascheva)? Ar fi interesantă o paralelă.
– Da, zeci de mii de oameni. Și de peste Dunăre, din satul Basarabovo. Chiar învățătorul de acolo participa la hramuri. Are însemnări precise despre ceea ce s-a petrecut la București în 1895. Am tradus în românește parte dintre scrierile sale. Nikola Nemţov, dascălul din Basarabovo, mărturisește că la praznic luau parte aproape 50.000 de închinători.
– Impresionant.
– În 1956, de ziua Sfântului Dimitrie cel Nou, la București, a fost prezent și monahul Hagi Hrisant, reîntemeitorul – în 1937 – mănăstirii Basarabovo. Hagi Hrisant avea să fie invitat de Patriarhul Justinian la masă. I-a povestit atunci înaltului ierarh despre eclipsa de soare văzută de la peștera Sfântului Dimitrie pe data 16 iulie 1954. „M-am uitat și eu printr-un geam afumat. A rămas un sfert din soare”, îi va spune Patriahului României. În 1951, în Biserica noastră erau 10 mii de monahi. În 1969, Patriarhul abia mai socotea „un sfert”: 2500 de călugări și călugărițe. I-a adus cu acea ocazie o pâine rumenă, coaptă în cuptorul său de la mănăstirea Sfântului Dimitrie cel Nou. Ca să-i „întărească inima”, fără doar și poate…
Soldații bulgari au furat moaștele
– Revenind la paralelă…
– Da, astăzi se pare că pelerinajul de la Iași „îl bate”, numeric vorbind, pe cel de la București. Să nu uitm însă că Sfânta Parascheva era vestită în cetatea Târnovo, iar Sfântul Dimitrie era un sfânt popular, local, nu de „cetate”. Cu toate acestea, Sfânta Filofteia de la Curtea de Argeș era socotită în capitala Imperiului Asăneștilor, de departe, cea mai mare făcătoare din minuni a locului, ocrotitoare a orașului. Ce vedem astăzi? Un cult restrâns prin comparație cu cel al Sfintei Parascheva de la Iași…
– Oameni schimbători, ca vremurile… Dar să nu ne îndepărtăm prea mult de sfântul nostru… Un episod șocant s-a consumat în iarna anului 1918, când Bucureștiul era ocupat de armatele Puterilor Centrale: soldați bulgari au jefuit catedrala și au furat moaștele Sfântului Dimitrie, pentru a le „repatria”! Mitropolitul Conon a intervenit atunci pe lângă ofițerii germani… Relatați-ne, vă rog, acest eveniment care a scos în stradă zeci de mii de români. Cătanele bulgare au fost ajunse pe la Călugăreni/ Daia, destul de aproape de Dunăre, duceau relicvele într-o căruță…
– Chiar și monahul amintit, Hagi Hrisant de la Basarabovo, pe atunci soldat bulgar (voia să devină monah la o mănăstire din Balcani, era frate în acel loc, dar a fost trimis silit pe frontul românesc) a văzut Bucureștiul acelor ani… Își notează în „Caietele” sale, pe care le-am tălmăcit în românește, despre Capitala noastră: „Oraş foarte mare şi nespus de frumos”.
Crime și jafuri la Dunăre (de la sud la nord)
– Un bulgar cinstit.
– Retras în Bulgaria, lângă Dunăre, Hagi Hrisant a fost însărcinat ca „şef de post”, comandând 10 oameni – turci şi tătari. Fiind foamete, relatează, soldaţii treceau în taină Dunărea şi prădau animalele populaţiei româneşti. Îi omorau pe ciobani şi duceau dobitoacele peste apă. Viitorul pustnic spune că nu a îngăduit vreunui civil, ori soldat de la postul său să săvârşească „asemenea jafuri neomeneşti”. Populaţia românească se va plânge germanilor de faptele date şi aceştia au început să păzească graniţa cu bărci cu motor. „Când nemții îi prindeau pe bulgari că fură dobitoace, îi împuşcau pe loc. Dacă îi prindeau în România, îi trimiteau la minele de cărbune, ori la ocnele de sare. Atunci, supuşii mei au înţeles câtă dreptate am avut!”, mărturisește Hagi Hrisant. Așadar, nu e de mirare că bulgarii, după cum bine cunoașteți episodul, au încercat să fure moaștele Sfântului Dimitrie. Și de-ar fi fost vorba doar de moaște!
– Așa…
– Au fost valori sustrase de la noi despre care nu se mai vorbește astăzi. Sârbii nu-i vor ierta niciodată pe bulgari pentru jafurile săvârșite la palatul regal din Belgrad. Multe obiecte dispărute de acolo sunt expuse în zilele noastre în muzee importante din Sofia…
Vecinii au încercat un „furt legal”
– Ce rușine! Bine, la fel au procedat de-a lungul istoriei englezii, spaniolii, portughezii, olandezii, germanii, rușii…
– Privitor la furtul moaștelor Sfântului Dimitrie… Nimeni nu se mai apleacă asupra arhivelor. Vedem episodul furtului moaștelor repetat de zeci de ori în același chip în ultimii ani. Contează, practic, cine a scris cel dintâi despre aceasta. Oarecum din auzite…
– Cum s-a întâmplat de fapt?
– Nu, bulgarii nu au sărit pur și simplu într-o noapte să fure moaștele, spărgând ușile Mitropoliei în februarie 1918. Ar fi putut să le fure cu mult înainte. Doar erau stăpâni ai Bucureștilor. Aproape un an și jumătate, Capitala României le-a aparținut cumva. Iar moaștele Sfântului nu fuseseră retrase la Iași, împreună cu multe alte odoare sfinte și valori considerate de patrimoniu. Pare de mirare, așadar, că au așteptat atâta, dacă tot doreau să facă aceasta…
– Așadar?
– Au vrut să „procedeze” însă „legal”. În februarie 1917, cu un an înainte, bulgarii au făcut o cerere formală către administrația germană a orașului să le fie predat Sfântul. Specificau că ar fi bulgar de neam (bazați fiind pe un articol dintr-o broșură a arhimandritului – mai apoi, arhiereu-vicar al Eparhiei Argeșului – Evghenie Humulescu). Locotenentul german Dietz, de la „Casa Bisericii”, nu avea însă o prea mare simpatie față de bulgari. Acesta va remite cererea lui Gala Galction (Grigore Pișculescu), cerându-i să facă un referat deloc pe placul vecinilor de la sud de Dunăre. Răspunsul a fost comunicat prin comandatura portului Rusciuc. După această dată, românii au început să se teamă că bulgarii vor încerca să răpească moaștele Sfântului Dimitrie.
Un mormânt-seif în pivnițele Mitropoliei
– Pe bună dreptate!
– Arhimandritul Iosif Saveluc, marele eclesiarh al Catedralei, de altfel, în timpul retragerii armatei în Moldova, s-a ostenit, vreme de câteva nopți, neștiut de cineva, să sape o groapă în pivnițele Mitropoliei. Aici îl va îngropa pe sfântul. Va afla însă un alt preot, care s-a revoltat, considerând că ocrotitorul Bucureștilor trebuia lăsat spre mângâierea poporului binecredincios năpăstuit. Temându-se să nu fie denunțat, arhimandritul Saveluc va fi nevoit să aducă moaștele înapoi în catedrală. Ce a fost mai apoi, cunoaștem. Clopotele trase, mareșalul Mackensen înștiințat de furt, telegrame urgente de urmărire. În dimineața furtului, generalul-maior Petăr Tantilov, reprezentatul administrației bulgare în România, va interveni pe lângă Mackensen, cerând să înceteze urmărirea răpitorilor.
– Și?
– A fost refuzat. La Giurgiu, generalul Zach îl va însărcina pe adjutantul său, locotenentul Rehfeldt, să rezolve cazul. Acesta îi va prinde pe bulgari, amenințându-i că vor fi împușcați dacă nu predau moaștele. Va fi înștiințat de prinderea lor – printr-o scrisoare în franțuzește – prefectul Vlașcăi, Moldoveanu. Scrisoarea poartă data de 19 Februarie 1918. Moaștele vor a fi aduse de lângă satul Daia, unde fuseseră opriți răpitorii, la Giurgiu. Un automobil german le va duce mai apoi la București.
Moaște „secretizate”
– O aventură!
– Mareșalul Mackensen, venit a doua zi la Mitropolie, va cere ca paza să fie dublată, considerând că „frații de arme” bulgari ar putea încerca să repete isprava. Arhimandritul Saveluc va ascunde de acum moaștele Sfântului într-un loc rămas neștiut, orice încercare de furt a bulgarilor fiind una fără izbândă. De fapt, racla Sfântului Dimitrie Basarabov era la vedere – goală însă – închisă „pe motiv de epidemie”. Confrații nu îi mai puteau reproșa astfel ceva ecleziarhului, nebănuind fapta sa. Mitropolitul Conon le va mulțumi călduros, după recuperarea moaștelor, mareșalului Mackensen, generalului Zach și locotenentului Rehfeldt pentru corectitudinea de care dăduseră dovadă.
– Ați scris și o carte relaționată cu acest subiect (sincere felicitări!) – „Sfântul Dimitrie cel Nou, patronul Bucureștilor. Adevăr și legendă” (Agapis, 2014). Ce-i adevărat și ce-i legendă în legătură cu ocrotitorul capitalei României, stimate domnule Gheorghiță Ciocioi?
– Legendă, evident, e ceea ce se pune pe seama Sfântului, în popor, fără vreun temei adeseori. Adevăr e ceea ce cunoaștem sigur. Se împletesc cumva cele două. Și poate că e mai bine așa. Nu putem să nu remarcăm, cu toate acestea, că legendele sunt precum incendiile, mistuie totul în calea lor. „Bat” realitățile.
Are Sfântul ambele mâini?
– Vă mai întrebați undeva: are Sfântul Dimitrie Basarabov, ocrotitorul Bucureștilor, ambele mâini? Ori, după cum se scrie în mai multe lucrări de astăzi, una dintre mâini a fost luată de contele rus Ivan Saltîkov și dusă la Lavra Pecerska? Sau poate că mâna Sfântului a fost luată în Imperiul Rus în secolul al XX-lea! Posibil chiar în timpul ultimului război mondial?
– Se pot face doar presupuneri. Unde se află la Kiev? Nu se știe exact nici măcar unde sunt moaștele Sfintei Teodora de la Sihla. Se crede că în dreptul moaștelor sfintei, la Pecerska, ar scrie „Sfântul Teodor”. După ce a trecut prin ce a trecut faimoasa Lavră… Am prins-o, îndată după 1990, ca muzeu al ateismului și religiei.
– Frapant!
– Vă dați seama! Încă mai cotrobăi prin arhive, sperând să dau de cap acestei povești. Da, în 1895, învățătorul din Basarabovo spune că, închinându-se la Sfântul Dimitrie (i s-a deschis racla), sfântul avea ambele mâini. Nu se știe limpede dacă nu cumva soldații bulgari, în 1918, au vrut să rămână măcar cu o mână a sfântului. Aș tinde să cred că Saltîkov nu a plecat cu o mână a cuviosului la Kiev, deși ea e semnalată ca fiind acolo… Câte nu se spun și se scriu însă! Cum tot vorbeam de legendă, de răspândirea unor zvonuri, s-a uitat astăzi că vreme de 4 ani, în interbelic, Sfântul Dimitrie Basarabov a dispărut din catedrala patriarhală.
Patru ani fără clopote și închinare
– Cum așa?
– În 1932-1936 s-a pus lacătul pe biserica-simbol a Ortodoxiei românești! Moaștele Sfântului Dimitrie s-au făcut nevăzute de aici. Nici o Liturghie vreme de 4 ani… Într-o bună zi, s-au dat jos de pe pereți icoanele, a fost scos afară mobilierul bisericii, iar Dealul Mitropoliei s-a umplut de zdrahoni cu târnăcoape pe umăr. S-a speriat până și presa, nu doar oamenii de rând: Iorga vrea să dărâme Mitropolia. Înțeles cu patriarhul. Fac alta… Credincioșii nu se mai puteau închina Sfântului Dimitrie de acum… Până la urmă, s-a aflat: catedrala intra în restaurare. În timpul locotenenței domnești, înainte de Carol, se făcuseră lucrări de mântuială, „fără meșteșug”, fusese modificat cadrul vechi al ferestrelor, iar pictura pitarului Nicolae Teodorescu nu prea a avea valoare artistică. Nici istorică. Corvoada, da, s-ar fi întins pe 4 ani.
– O corvoadă necesară însă.
– Clopotele Mitropoliei nu s-au mai auzit duminica răsunând peste urbe, nu tu slujbe, nici închinare la moaște… Mai întâi, Patriarhul Miron, spuneau gurile rele, ar fi vrut să ducă moaștele la Sfântul Spiridon, „în vale, pe Șerban Vodă”. Acolo avea un nepot. Paroh. „Unul Antal, de-al lui, îl știm noi. Are atâția”… Călugării, aprigi și neîmpăcați cum îi cunoaște toată lumea, l-au luat astfel îndată pe Sfânt și l-au dus direct în paraclis. Acolo urma să rămână negreșit. Nu va pleca nicăieri. Chiar dacă locul era de doar două palme. Ei nu vor să cadă sub blestem, să se aleagă cu vreun beteșug. Au pățit-o, se auzea, și bulgarii care l-au furat… De praznice, vreme de 4 ani, Sfântul era scos din paraclis doar în pridvor. Între monahii de la Mitropolie și patriarh suspiciunile, alimentate de presă și de zvonuri, nu vor înceta: Vrea să scape de sfânt. N-are evlavie la Cuviosul Dimitrie. Poate așteaptă vreun camion sau vreo căruță să-l ia de aici…
Pacea
– Ce mai vânzoleală!
– În 1936, odată încheiate lucrările, Sfântul se va reîntoarce – printr-o procesiune cu sute de călugări din țară și mii de mireni – , în „casa sa”. Nu înainte ca monahii să fi marcat printr-o slujbă, în 1933, de pildă, la paraclis, „15 ani de la furtul moaștelor Sfântului Dimitrie de către bulgari”. Cu presa alături, amplificând legenda, intrigile… Patru ani în care Bucureștiul a întors lucrurile pe toate părțile, în privința Sfântului, crezând în cele mai negre scenarii. Restaurarea catedralei va aduce, în cele din urmă, pacea…
– O ultimă mirare (dezmeticită tot dinspre dumneavoastră): un sud-dunărean e ocrotitorul Bucureștilor, iar un vlah, un aromân e ocrotitorul Sofiei. Care-i povestea Sfântului Nicolae din Ianina, stimate domnule Gheorghiță Ciocioi? Puțini români cunosc probabil istoria acestui martir ars de turci la 17 mai 1555. Chiar, bulgarii îl prețuiesc la fel de mult precum îl prețuim noi pe Dimitrie Basarabov?
– Bulgarii îi spun Sfântul Nicolae Cel Nou. Vlahul din Ianina are cea mai cuprinzătoare viaţă de sfânt din întreaga literatură medievală de expresie medio-bulgară. Hagiograful, Matei Grămăticul, un aromân și el, a fost chiar martor ocular la mucenicia sfântului. Manuscrisul, datat 1564, este păstrat astăzi la Muzeul Naţional de Istorie din Sofia. E tălmăcit în românește. Mai bine de 100 de pagini. N-a fost deloc ușor. Cât despre biserica sfântului vlah maritizat la Sredeț (astăzi, Sofia), aceasta era ce mai mare biserică a urbei, mai înainte ca rușii să înalțe catedrala Aleksandr Nevski. Și poate că deloc întâmplător preot aici, în urmă cu câțiva ani (când am cercetat locașul ultima oară), era un român dintr-un sat de la Dunăre. Uitase în bună parte limba maternă. O mai știau însă, după cum mărturisea, destul de bine, bunicii și părinții săi…
Lapidat, trecut prin foc, făcut fărâme
– Înapoi la Sfântul Nicolae Cel Nou.
– Sfântul patron spiritual al Sofiei s-a născut în anul 1510, în oraşul Ianina, din Grecia de astăzi, într-o zonă aromână. Meşteşugul său era unul smerit: confecţiona încălţăminte. Plecat din Ianina, va ajunge la Sredeț, unde musulmanii, majoritari în oraș pe atunci, vor căuta să-l atragă la credinţa lor. Se mută din această pricină în Valahia, la curtea domnitorului Mircea Ciobanul. Reîntors la Sofia, va refuza să se lepede de dreapta credinţă. Aceasta îi va aduce judecata şi temniţa, iar în cele din urmă mucenicia. Trupul său va fi ars. După lapidare. Mai apoi, părticele din moaştele sfântului vor fi dăruite Bisericii de către creștinii prezenți la martiriu.
– Ce imagini!
– Pe 16 şi 17 mai, de prăznuirea mucenicului vlah, pelerinii au ocazia să se închine la moaşte. Cu siguranță, fiind ocrotitor al capitalei vecinilor noștri, credincioșii îl au la mare evlavie. Pelerinajele nu au însă amploarea celor de la noi. Fără doar și poate, din pricina veacurilor de robie turcească, a comunismului… Bucuria întâlnirii mai multor pelerini români la Sofia, de ziua Sfântului, pentru mine, unul, compensează cumva acest aspect. E important să nu uităm de sfinții neamului nostru…”
„În vreme ce românii plasează viața cuviosului Dimitrie în vremea Asăneștilor, acum 800 de ani, bulgarii spun că Sfântul ar fi trăit în urmă cu 338 de ani”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog
„Pe apa Lomului, pornind de la Dunăre, din aval de mănăstirea Sfântului Dimitrie Basarabov și până spre Balcani se află peste 300 de sihăstrii, săpate în stâncă, dintre care 40 sunt biserici – unde se pot vedea până astăzi urme de frescă – chiar portretul Sfintei Teofana Basarab, fiica lui Basarab I”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog
„Dacă patronul spiritual de astăzi al Bucureștilor ar fi trăit în secolul al XIII-lea, la o mănăstire de pe Lom, s-ar putea contura, până la un anumit punct, imaginea unui alt Sfânt Dimitrie, faţă de cea cunoscută şi cultivată până acum”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Abia de pe la 1300, pe vremea lui Basarab I, avem date despre un sat situat la vărsarea Lomului în Dunăre. Mănăstirea și locurile vor aparține și ele familiei Basarabilor, vreme de aproape trei veacuri, începând de atunci”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Se crede că episcopul faimoasei cetăţi româneşti Cerven, situată la sud de Dunăre, unul din cei patru principali organizatori ai revoltei de la Târnovo, din anul 1598, împotriva turcilor, e cel care va da numele sfântului de pe Lom”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog
„Era nevoie de un „nou Dimitrie” – Sfântul Dimitrie fiind ocrotitorul ţarilor vlaho-bulgari de la Târnovo -, de un sfânt care să-i însufleţească pe creştinii tot mai prigoniţi din Balcani”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog
13 iulie 1774 este data la care moaștele Sfântului Dimitrie au fost depuse la Catedrala Sfinții Constantin și Elena (azi, catedrală patriarhală) din Capitală
„ Mai înainte de a ajunge la noi, Sfântul a făcut nu puține minuni peste Dunăre. Cu turci chiar, nu doar cu creștini. Era vestit… Domnii Țării Românești doreau ca moaștele sale să fie trecute de multă vreme dincoace de fluviu din această pricină”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog
„Bucureștenilor le-a fost limpede că sfântul are mare trecere la Dumnezu când de procesiunea cu moaștele prin urbe ciuma a încetat subit. O mare minune. Fără dubii”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog
Interviu de Florin Saiu