01 | LA VÂNAT DE OAMENI
De ce se urăsc oamenii? E atât necunoscut şi atâta suferinţă legată de soarta noastră, încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea.
De ce se chinuie oamenii unii pe alţii? N’au loc sub soare? Nu le ajunge pânza cerului? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă, încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura
urâtul ce ne desparte unii de alţii.
E multă frumuseţe în lume, dar oamenii orbi nu o văd. Înclinarea spre a face rău e atât de puternică, încât pentru a o învinge a fost nevoe de marea dragoste şi jertfa Dumnezeului întrupat.
Sunt oameni sinceri şi sunt oameni vicleni. E sfâşietor de trist să vezi cum între oameni, ca şi între popoare, calea înşelăciunii dă pas înainte celor ce
o folosesc.
Viaţa ne dă foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vânatul celui viclean; acesta din urmă nu poate trăi fără pradă. Morala publică aduce laude şi răsplăteşte fapta acestuia, faptă care nu are nici o deosebire faţă de aceea a unui lup fugărind o căprioară pe întinderile albe ale zăpezii. De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe alţii? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci când dispare altul? Locul tău, locul darurilor proprii nu ţi-l poate lua nimeni; îl ai odată cu viaţa.
02 | OMUL „REALIST”
Omul „realist” este în genere înclinat să trăiască mai mult prezentul; prezentul care, fără un sens şi o lup-tă a noastră, nu reprezintă nimic şi care fuge; să-l trăiască prin toate simţurile atât de rafinate de civi-
lizaţia aceasta de care sunt atât de mândri.
A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi a exploata pe cei slabi, a dormi lenea unui trup obosit de senzaţii tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel adevăratul Dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieţi pentru care a trudit o lume întreagă de milenii.
Ce va fi mâine nu-l interesează pe acest om; poa te să se frângă şi osia cerului! Ce va fi mâine „vom trăi şi vom vedea.” Totul trebuie consumat acum pe calea simţurilor însetate de puternice sguduiri, trebuie îndrumat către totala satisfacţie a pământului uscat şi nerodit din noi.
Gândurile mari, credinţele, dorul unei vieţi mai pure şi mai frumoase sunt ale poeţilor, ale visătorilor; omul „realist” n’are ce face cu ele, nu le caută şi nici nu le cultivă pentru că „nu umblă după himere.” Acest om îndobitocit de binele material, acest om al prezentului stors de sensuri, acest om îşi duce viața numai cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în propria sa întunecime.
Drama începe acolo unde prezenţa sa este activă. El retează elanuri, compromite credinţe, îngenunche frumuseţea şi omoară oamenia. El nu poate suferi altceva dincolo de fiinţa sa înrădăcinată atât de pu-
ternic într’un pământ care şi el refuză să-l primească.
Omule mic, omule rău, omule dizolvant, de ce eşti uneori atât de puternic?