Cărțile frumoase
Am crezut dintotdeauna că există cărți frumoase și cărți mai puțin frumoase…
Cel puțin din clasa a doua, când aveam să cumpăr cea dintâi carte dintr-o librărie. Se numea „Ceata lui Papuc”. N-am să uit nicicând acea zi. Cu banii strânși după „stea” și „plugușor” (încă se mai țineau aceste tradiții, în plin comunism, la țară) am pășit pragul singurei librării – condusă de soții Munteanu – din Rușii de Vede. Am refuzat să cumpăr de la oraș, spre disperarea mamei, orice altceva. Îmi doream nespus o carte. Cum mama se grăbea, n-am avut însă prea mult timp să ”consult” – în librăria ale cărei podele miroseau țipător a motorină -, așa cum se cuvine, toate cărțile de pe tejghea. Odată ajuns acasă, m-a cuprins dezănădejdea. Cartea nu semăna cu nimic din ceea ce citisem până atunci. Pur și simplu, nu putea fi citită. Tot ce am putut face a fost doar să recitesc pentru o vreme cărțile mai vechi, promițându-mi că nu voi mai călca vreodată pragul vreunei librării. Salvarea avea să vină din partea magazinului local și a… găinilor. Un raft întreg de cărți – cu ”Povești nemuritoare”, ”O mie și una de nopți”, ”Basmele” lui Petre Ispirescu – va împuțina nespus producția de ouă a gospodăriei părinților mei. Cu doar cinci ouă puteai cumpăra o carte. După ce o citeam, spunând că o luasem cu împrumut, o ascundeam în pod, bine mascată, în lăzile cu manuale și caiete vechi ale fraților mai mari. Erau cărțile mele frumoase… Cărțile unei copilării frumoase.
În fapt, ”cărți frumoase”, am considerat a fi mereu altele. A început o goană chiar, o vânătoare a cărților frumoase… Descoperirea anticariatelor bucureștene, a marilor librării (a statului la coadă, cu noaptea în cap, pentru o carte – dar cine își mai aduce aminte de acei ani!), a bibliotecilor străine din București, a Bibliotecii Academii, dar și a nelipsitelor târguri de cărți, porumbei și vechituri de dinainte de 1989).
Sunt, desigur, vârste ale cărții, dar mai cu seamă, vârste duhovnicești…
Zile de amintiri, de răsfoit jurnale de demult, în praznice pandemice… Era prin ’85. Monika, vechiul meu aparat de radio, mă va determina să merg la biserică. Ascultam, duminicile, slujba la „Europa Liberă”. Tot la „Europa Liberă” i-am auzit pentru prima oară, în acel an, pe Nicolae Stânișoară și Nicolae Balotă vorbind despre „Filocalia” românească, despre părintele Staniloae și Sfântul Paisie Velicikovski. Am alergat degrabă să-mi procur neprețuitele comori. Într-o zi, mi-am spus: „fără Biserică nu se poate”. Astfel, am făcut primii pași într-o altă lume. Și într-o altă lume a cărții, evident…
De atunci, nu mă mai satur de cărți frumoase. Printre acestea, și cărțile Editurii Sophia, o prezență notabilă, de peste două decenii, în spațiul cultural-religios bucureșten.
Nimeni, vă asigur, nu va fi dezamăgit vreodată de cărțile Sophiei. O editură mereu purtând de grijă cărților pentru copii, cărților pentru maturi. În fapt, cărților fiecăruia dintre noi. Cărților frumoase…
Gheorghiță CIOCIOI