Dacă, după cum spuneau anticii, „lectura înseamnă, în primul rând, deprinderea artei prozodiei, într-al doilea ‒ exegeza în funcție de figurile literare prezente în text, în al treilea ‒ descrierea sumară a limbajului și a celor istorisite, în al patrulea ‒ aflarea etimologiilor, în al cincilea ‒ aprecierea atentă a asemănărilor cu alte opere și, în al șaselea, a supune criticii (lucrul, de altfel, cel mai frumos dintre toate cele câte privesc artele)” – atunci cea mai bună manieră de lectură, câtă vreme există atâtea și atâtea cărți frumoase şi chiar date uitării, devine, evident, traducerea ‒ afundarea frumoasă și primejdioasă în hățișurile „amestecării limbilor”. „Căci”, să nu uităm – tot hermeneuții antichității ne spun –, „tâlcuirea lămuritoare a cuvintelor se numește traducere izbutită și totodată împărtășire”.
Gabriel Mândrila