PROLOG
Zăvorârea și liniștirea minții după Cuviosul Iosif Isihastul
„Trebuie să mulțumim din adâncul inimii noastre lui Dumnezeu că, în anii grei prin care trece omenirea, Biserica noastră Ortodoxă scoate la iveală chipuri cuvioase care prin viețuirea lor ascetică au trăit tradiția isihastă și trezvitoare a cuvioșilor Părinți din vechime și au predat‑o înnoită generației contemporane de monahi, precum și creștinilor ce se nevoiesc în lume.
Învățătura acestor cuvioși Părinți contemporani cunoaște o răspândire universală și cei care doresc să bea din apa tresăltătoare a rugăciunii minții și să guste din roadele pline de sevă ale Sfântului Duh recurg la cărțile acestora.
Cuviosul Iosif a trăit viața isihastă, a devenit îndrumător încercat, plin de discernământ și a contribuit cu lucruri mari în cunoașterea acestei vieți, precum și a lucrării trezvitoare în lumea contemporană. A înnoit viața isihastă și lucrarea rugăciunii minții, care au avut ca rezultat strălucirea Sfântului Munte și dincolo de hotarele Greciei.
A venit cu multă râvnă la Sfântul Munte ca să afle vechi asceți și să fie învățat de aceștia viața isihastă. Însă, deoarece nu a aflat învățători potriviți pentru această viață, plângea fără mângâiere. Iată cum descrie el însuși venirea sa la Sfântul Munte: „De‑ndată ce am venit la Sfântul Munte am căutat cu multă stăruință, dar nu am aflat hrana ce căutam; mi-e greu să vă spun lacrimile și durerea sufletului, strigătele mele care despicau munții; plângeam ziua și noaptea, căci nu am aflat sfinții din Sfântul Munte. Peșterile întregului Athon m‑au avut vizitator; pas cu pas, precum cerbii care caută izvoarele apelor ca să‑și potolească setea, tot așa căutam să aflu duhovnic care să mă învețe dumnezeiasca vedere și lucrare.”
Pentru multa dorire ce avea pentru viața eremitică a vechilor asceți, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu l‑a lăsat fără mângâiere, ci i‑a dat harisma rugăciunii minții, pe când era încă monah începător. „Într‑o zi am avut multe ispite. Și toată ziua aceea am strigat cu și mai mare dor. Și de abia spre seară, la asfințitul soarelui, m‑am oprit, flămând, epuizat de lacrimi. Priveam biserica Schimbării la Față de pe creste și‑L rugam pe Domnul cu tânjire și rănire. Și de acolo mi s‑a arătat că a ieșit o suflare puternică. Și sufletul meu s‑a umplut de negrăită bună‑mireasmă. Dintr‑odată inima mea a început să spună rugăciunea gânditor ca un ceasornic. M‑am ridicat deci plin de har și de nemărginită bucurie și am intrat în peșteră. Și plecându‑mi bărbia în piept am început să spun cu mintea rugăciunea. De atunci nu a încetat rugăciunea să se rostească gânditor întru mine.”
Această întâmplare a avut drept rezultat o nemăsurată dragoste pentru Născătoarea de Dumnezeu. Sub ocrotirea ei a dobândit, după multe osteneli și sălbatice războaie cu demonii, multă curăție și neprihănire a sufletului și a trupului.
Dovadă a acestei curății era și buna‑mireasmă a harului Sfântului Duh, care se revărsa și în interiorul chiliei lui și se făcea simțită tuturor care intrau în ea pentru a cere rugăciunea și sfatul său. Și sfântul său cap – adevărate sfinte moaște și o comoară mare a Bisericii noastre – răspândește bună‑mireasmă, care umple de mângâiere și bucurie pe tot cel ce îl sărută cu credință.
Cuviosul Iosif a înțeles bine că darurile Sfântului Duh nu sunt rezultatul exercițiilor tehnice ascetice, ci dar al lui Dumnezeu.
Tipul și măsura ascezei oricărui om depind de particularitatea fiecărei personalități. Deoarece fiecare om este o personalitate deosebită, unică și irepetabilă. Harul dumnezeiesc cercetează într‑un mod deosebit pe fiecare om și‑i dăruiește darurile Lui potrivit caracterului fiecăruia. Acest fapt îl observă limpede Cuviosul Iosif zicând: „Când se apropie harul dumnezeiesc de om nu transformă firea lui, ci înseși însușirile lui firești și laturile lui cele bune, cu care este înzestrată firea – după cum cuprinde vasul fiecăruia – le completează și copleșește sau, invers, le micșorează și înlătură.”
Cuviosul Iosif a învățat despre trezvie și paza minții cu aceleași cuvinte cu care au învățat Părinții din vechime. A trăit toate câte au experimentat vechii asceți despre întunericul și patimile sufletului, despre harul curățitor și luminător, despre răpirea minții și vederea luminii necreate. Învățătura și trăirea lui isihastă leagă pe asceții cei vechi de învățătura Sfântului Grigorie Palama, a Sfântului Nicodim Aghioritul și cu toți Părinții aghioriți, pe care i‑a aflat atunci că se nevoiau în vatra Muntelui Athos.
Cuviosul este un autentic mărturisitor al tradiției ascetice trezvitoare, pe care a transmis‑o prin învățătura și trăirea lui părinților contemporani ai Sfântului Munte. Prin fiii și nepoții lui duhovnicești această învățătură a ajuns până la marginile lumii și foarte mulți laici iubesc să se nevoiască în această tradiție ascetică pe cât le este cu putință.
Starețul este considerat un experimentat și neasemuit îndrumător în rugăciunea minții și de neegalat în generația de astăzi în ceea ce privește zăvorârea minții. Considerăm cu smerenie că aceasta este cea mai mare taină și excepționala reușită a Cuviosului Iosif Isihastul, constituind elementul particular al personalității sale.
Zăvorârea aceasta a minții în adâncul inimii lui, care dura până la șase ore, i‑a dat posibilitatea să se miște cu ușurință în aceste două vederi: să vadă adâncul inimii sale prin lumina minții proprii, să se liniștească acolo fără să cerceteze vreun înțeles și de acolo să fie răpită mintea lui la vederea luminii necreate și la vederi dumnezeiești, prin care harul îl înștiința despre diferite teme.
Aceste două vederi ale fericitului Cuvios Iosif vom încerca să le dezvoltăm; totodată ne vom referi la aceleași trăiri avute și de alți cuvioși părinți, ca să demonstrăm că Iosif Isihastul era un continuator al întregii predanii monastice.
După cum este cunoscut, când mintea se mișcă în aceste două stări omul se cutremură și izbucnește în lacrimi. Viața părintelui nostru Iosif era o viață a durerii cu lacrimi, dar și a bucuriei și veseliei. Cu batista pe care‑o avea la piept își ștergea lacrimile. Fericitul Cuvios Efrem Katunachiotul consideră o mare pagubă faptul că s-a pierdut batista Cuviosului Iosif Isihastul.”
Sfânta Mănăstire a Caracalului din Sfântul Munte
17 ianuarie 2005, la prăznuirea Sfântului Antonie cel Mare
Cu nevrednica mână a monahului Marcel.