Multe dintre faptele și întâmplările minunate petrecute cu Sfântul Porfirie sunt și probabil vor rămâne pentru totdeauna necunoscute, așa cum, de altfel, el însuși trecea sub tăcere cu multă râvnă marile sale nevoințe duhovnicești.[1] Cartea aceasta nu este decât o pietricică din alcătuirea mozaicului tainic ce ni se va dezvălui după moartea noastră.
Sfântul Porfirie este un fenomen unic în istoria Bisericii noastre nu doar pentru harismele neobișnuite, asceza tăinuită sau iubirea nemărginită, ci mai ales pentru învățătura sa nemaiîntâlnită. Alungă de la noi frica de pedeapsă și iad, făcând din Hristos prietenul, fratele nostru… Ne sfătuiește să nesocotim patimile, să nu ne preocupe sinele cel rău, ci cel bun, să ne dăruim din tot sufletul, cu sârg, iubirii lui Hristos, îndreptându-ne astfel spre o sfințire nesângeroasă, ca în felul acesta asceza și nevoința, cu totul neapărate, să se săvârșească acum din iubire, din recunoștință față de Dumnezeu.
De obicei ne bucurăm de rodul unui pom, nepăsători față de truda și grija pentru el. Ne împărtășim de harul Sfântului Porfirie fără a ne gândi la nevoința și jertfele lui nu doar pentru a ajunge atât de sus, ci mai ales pentru a rămâne vreme de șapte decenii un soare nerătăcit, plin de strălucire și căldură. Un soare ce a luminat de pe Muntele Athonului depărtările. E într-adevăr cu neputință a dezvălui întreaga nevoință a sfântului – o asemenea încercare este totuna cu aceea de a lumina întreaga planetă cu o lumânare. Probabil că și cartea aceasta nu e decât o lumânare…
Din copilărie, toți, fiindcă îi vedeau bunătatea, îi porunceau, iar el nu pregeta, supunându-se tuturor. Postea, cânta și se ruga, cu multe mătănii. Și la scurtă vreme se aprinse în inima de copil un simțământ adânc și puternic ‒ dorul fierbinte de Sfântul Munte și de viața de eremit (pustnic). Un copil de 12 ani a ieșit la pustie… ca să lupte „împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac”[2] și să-i biruiască.
Stareții săi erau aspri, nu-i vorbeau cu înțelegere, dimpotrivă, îl certau, adeseori pe nedrept, ca să-l încerce. Îl dojeneau: „Ce om sucit..!”[3], însă sfântul nu se simțea rănit, ci se mustra pe sine, se ruga cu mai mult sârg și cerea să aibă parte de o certare și pedeapsă mai mari. Fiindcă îi iubea peste măsură, din adâncul inimii, ascultarea îi era desăvârșită, absolută, plină de bucurie și înflăcărare. Obișnuia să spună: „Această ascultare desăvârșită m-a izbăvit. Mulțumită ei Dumnezeu mi-a dat harisma… Lipitu-s-a al meu suflet de stareț. Și inima-mi alături de inima sa, îl vedeam… Vai, vai, vai, cum îl simțeam! Asta mi-a adus multă sfințire. Faptul că m-am alipit de el m-a sfințit.”[4]
Începu să se nevoiască cu o înflăcărare și un avânt și mai mari. Se gândea numai la „cum să le fie pe plac stareților în toate”. Cu o râvnă aparte se dăruia lecturii, cântării, rugăciunii și muncii aspre. Cel viclean nu reușea să-l prindă nicicum, de vreme ce mintea îi era necontenit la cuvintele dumnezeiești și la rugăciune. Își „chinuia trupul”[5] alergând desculț prin pădure și pe stânci, fie vara, fie iarna, cărând pământ și lemne de departe, mergând pe jos multe ceasuri, chiar dacă simţea că i se tăiau picioarele. Spunea: „În oboseală Îl căutam și mai mult pe Dumnezeu… Asta are de-a face cu iubirea…! Mulțumită iubirii ești neobosit.”[6] Făcea totul cu bucurie, dăruire și tăgăduire de sine, fără a ceda în fața durerilor trupești de nesuportat. Sufletul său delicat căuta cu ardoare unirea cu Dumnezeu. Simțămintele bogate le prefăcea în adorarea lui Dumnezeu, într-o afierosire deplină, în eros dumnezeiesc…! Toată ființa, sufletul, trupul și inima pulsau într-o neîncetată căutare a lui Dumnezeu în toate. Petrecerea sa a fost un strigăt mut: „Iubiți-L pe Dumnezeu și nu alegeți nimic în afară de dragostea Sa…!”
Cânta troparele pline de eros dumnezeiesc, de tânguire… și vărsa multe lacrimi, lacrimi de bucurie dumnezeiască. Trăia totul însuflețit și profund, toate îl înduioșau neînchipuit, le prefăcea pe toate în rugăciune, în orice căuta și vedea pe Hristos. Tânjea după unirea deplină cu mult-iubitul Mântuitor. Cum să nu țâșnească și să se reverse asupra sa harul dumnezeiesc, umplându-l de strălucire? Dumnezeu, la vederea înflăcărării, nevoinței și rugăciunii neîntrerupte ale sfântului, într-o clipă, pe nebănuite, l-a adumbrit cu harul Său dumnezeiesc. De-atunci starea de răpire nu-l mai părăsi. Odată luat în stăpânire de Hristos, au început să i se descopere neîncetat, până la sfârșitul vieții pământești, tainele lui Dumnezeu!
Asemenea tuturor sfinților, și cuviosul a fost încercat în cuptorul ispitelor și, din îngăduința lui Dumnezeu, a primit multe și crunte asalturi din partea diavolului, dar fără ca acela să dobândească nimic, nici măcar cel mai neînsemnat drept asupra lui. Niciodată n-a putut fi atins nici măcar de cel mai mărunt gând de egoism, resentiment, mândrie sau vanitate… Nu se lăsa descurajat din pricina ispitelor și pretutindeni răspândea nesilit bucurie: „Sufletul meu, îndrăgostit de Hristos, e mereu vesel și fericit, oricâte trude și jertfe ar răbda.”[7]
Nu punea preț pe harismele sale pentru că niciodată nu le-a cerut și nu le-a luat în seamă. Toată preocuparea și strădania erau să se apropie de Dumnezeu mânat de iubire curată și dezinteresată. N-a voit și n-a așteptat nimic în schimb de la Dumnezeu. Fără nici o pretenție. Îi era rușine să ceară ceva pentru sine! Din conștiinciozitate sufletul său curat simțea numai recunoștință. Își vedea harismele ca pe o dovadă de milostenie din partea lui Dumnezeu, ca pe un bun primit cu împrumut în scopul ajutorării lumii. „Dumnezeu mi-a dat harismele ca să ajung și eu [mai] bun.”[8] Cu cât Dumnezeu îl îmbogățea cu harismele Sale neasemănate, cu atât se simțea mai dator față de El și cu atât mai mult i se aprindea inima înfocată de iubire dumnezeiască.
Deși încărcat peste măsură de virtuți și harisme, întreit-fericitul era stăpânit de sfânta smerenie: „Simt că sunt cel mai păcătos om din lume. O știu, sunt vrednic de iad…”[9]
Smerenia desăvârșită e vădită și de ascultarea fără margini din decursul întregii vieți. Mai întâi față de părinții și prietenii săi, apoi față de stareți și de voia lui Dumnezeu. Ca un rob credincios și smerit, nu avea aspirații și dorințe egoiste. Deși marele său vis a fost să trăiască la pustie, când Dumnezeu l-a îndrumat la capătul opus, în Omónia[10], nu s-a stins de dorul ei, nu s-a amărât defel. Dimpotrivă, s-a dăruit slujirii cu statornicie, râvnă aparte și încredere deplină în Dumnezeu. S-a pus în slujba poporului aflat într-o stare de sărăcie cruntă în urma rănilor pricinuite de cel de-al Doilea Război Mondial, ale păcatului, ignoranței și patimilor. Cum să nu-Și iubească peste măsură Dumnezeu-Tatăl fiul cel ascultător Lui? Prin harul Preasfântului Duh în toată viața s-a purtat ca un înger în trup, chiar dacă zi de zi era înconjurat de o mulțime de oameni păcătoși.
De obicei nu se împotrivea înregistrărilor audio, mult mai rar, fotografiilor – îi era de-ajuns să aibă în față o icoană a Preasfintei sau crucea sa din lemn sculptată de mână.
Nepreocupat deopotrivă și de laude, și de învinuirile nedrepte. Mulți l-au socotit „sfânt” și destui îi sărutau din evlavie picioarele, în timp ce puțini la număr l-au numit rătăcit, impostor, popă nebun sau vrăjitor, însă atitudinea de nepăsare, tăcere și rugăciune depline față de ei i-a făcut pe toți acești sicofanți să se căiască pentru vorbele lor.
Foarte sărac în bunuri materiale, dar peste măsură de bogat în daruri cerești, se preamilostivea față de aproapele. Spovedea neobosit, în slujba tuturor bolnavilor, alerga la tot sufletul îndurerat și păcătos, cu iubire, mângâiere și nădejde. Pătimea pentru mântuirea fiecăruia în parte până la jertfa de sine. În uitare de sine, cu dragoste și rugăciune față de toți. În suferință dimpreună cu ei, fără să întristeze pe nimeni. Osteneala, truda fizică, ajutorarea aproapelui îi erau bucurie și odihnă. Cu pas sprinten și iute pe drumurile Atenei, în slujba tuturor.
Mai târziu, la vârsta bătrâneților și deja la pat, cu dureri crâncene, înfricoșătoare, prin dăruire nemăsurată, fără încetare a adus mângâiere, vindecare și sprijin mulțimilor care se revărsau zilnic asupra lui. Blând și liniștit, răspândea în jur bunătatea, pacea și bucuria lui Hristos – un liman primitor de străini, netulburat pentru omul contemporan zbuciumat și agitat.
Cu toate că trăia în centrul tumultuoasei capitale, întrucât își dobândise liniștea lăuntrică desăvârșită și pacea nemărginită a gândurilor, mintea părăsea foarte lesne cele pământești și trăia tainele cele dumnezeiești și necunoscute nouă. Cunoștea în orice împrejurare tainele și voia lui Dumnezeu și, după îngăduință, le descoperea. Lămurea și dezlega cele mai întunecate și greu de pătruns laturi ale unei probleme. Discernământul nu era urmarea cunoștințelor sau a experienței dobândite, ci cu precădere, darul lui Dumnezeu, luminare dumnezeiască.
A trăit foarte ascetic într-o rulotă și mai târziu într-o colibă, dând dovadă de o răbdare asemenea celei a lui Iov în fața nesfârșitelor boli vreme de mulți ani. Suferea de insuficiență renală și de hernie. S-a aflat în pragul epuizării totale, iar o dată, în urma unui infarct miocardic, aproape de moarte. Cu ulcer duodenal și hemoragii gastrice continue. A făcut multe transfuzii de sânge și în ultimii ani de viață orbise cu totul în urma greșelii unui medic. Cu herpes zoster (zona zoster) pe față, dermatită stafilococică, bronșită cronică și cancer la hipofiză… Iubirea față de Hristos l-a ajutat să le primească pe toate acestea și multe altele, supărătoare și dureroase, cu mare bucurie și recunoștință, ca pe niște daruri ale lui Dumnezeu!
Viețuirea sfântă, faptele bineplăcute lui Dumnezeu și virtuțile bogate vădesc înălțimea sa duhovnicească. Cu toate că a fost un sfânt atât de mare, a putut în același timp să fie și smerit. Datorită faptului că a fost atât de smerit a fost și atât de mare! Un sfânt întreit-plin-de-har, un dar uimitor făcut de Dumnezeu omului contemporan în confuzie, care ne adeverește că „viu este Domnul Puterilor”, că „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi”[11]. Din smerenie avea sentimentul că nu-L iubea îndeajuns pe Hristos și căuta neîncetat căi de a-L iubi mai mult. Plin de dor și cu adâncă duioșie spunea: „Hristoase… Tu ești iubirea mea!”[12] Fie să ajungem și noi să simțim ceva din această nemărginită iubire a sfântului față de Hristos și să-L slăvim pentru că ne-a dăruit o asemenea comoară, un colos al Ortodoxiei noastre, pe marele Porfirie Prorocul!
Mulțumiri aparte tuturor celor ce ne-au în-cre-dințat experiențe personale trăite în preajma sfântului, cu nădejdea că ne vor întări, ne vor ajuta să devenim următori ai credinței sale atât de înflăcărate, spre a avea parte de pocăința cea bună.
Chilia Sfinților Teodori, Karyés, Sfântul Munte
[1] Sfântul le-a destăinuit unora dintre fiii săi duhovnicești apropiați câteva dintre nevoințele sale, dar cu porunca neclintită de a păstra tăcerea absolută în privința lor.
[2] Ef. 6, 12.
[3] Viața și cuvintele, Ed. Mănăstirii Chrysopighi, Haniá, 2015, p. 55.
[4] Ibid. p. 56.
[5] I Cor. 9, 27.
[6] Viața și cuvintele, op. cit., p. 64.
[7] Ibid. p. 232.
[8] Când voi pleca, voi fi mai aproape de voi, Ed. Sophia/Metafraze, București, 2019, p. 158.
[9] Viața și cuvintele, op. cit., p. 217.
[10] Piață în centrul Atenei (n. trad.).
[11] Evr. 13, 8.
[12] Viața și cuvintele, op. cit., p. 242.