Muntele
„În Egipt, în adâncurile pustiului, există un loc unde ploaia nu a îndrăznit niciodată să picure puțină răcoare pe nisipul încins. Acolo doar soarele stăpânește, asemenea unui suveran, arzând nemilos pământul și făcând ca aerul să dogorească. În felul acesta a alungat orice vietate din locul acela. A alungat animalele sălbatice și reptilele, plantele și palmierii, a alungat chiar și vânturile călătoare.
În acel pustiu uscat, sus pe un munte, unde pietrele lui se topeau de arșița zilei, și noaptea se sfărâmau de ger, locuia într‐o peșteră un pustnic bătrân și sfânt, Αvva Marcu Atenianul.
Nouăzeci și cinci de ani a trăit singur, fără să întâlnească alt om. Doar îngeri din cer mai întâlnea atunci când veneau să‐i aducă pâine caldă și plăcut mirositoare sau când coborau ca să‐l ia și să‐l plimbe prin Rai. Când a venit vremea să plece pentru totdeauna de pe pământ, a trimis Dumnezeu lângă el un monah, pe Avva Serapion, să se îngrijească de mormântul unde avea să‐i fie pus trupul.
Sfântul bătrân s‐a bucurat de această întâlnire. Și bucuria lui era așa de mare că a întâlnit om după atâția ani, încât a cerut să afle de la monah vești din lume.
– Slavă lui Dumnezeu! a spus pustnicul, făcându‐şi cruce când a auzit că a încetat prigoana creștinilor și că erau liberi să construiască biserici și să‐L iubească pe Hristos și pe Maica Sa.
– Și sunt mulți cei care cred în Hristos? a întrebat cu nerăbdare sfântul pustnic.
– Mulți sunt, părinte, a răspuns Avva Serapion.
– Atunci cu siguranță există și creștini cu așa credință în Hristos, că pot face și minuni. Fiindcă ceea ce îți spun este scris în Evanghelie. Acolo zice că, dacă aveți credință cât un grăunte de muștar, îi puteți spune muntelui acesta „mută‐te de aici şi te aruncă în mare”, iar muntele să se supună. În timp ce Sfântul Marcu spunea aceste cuvinte, muntele, care se înălţa deasupra lor, s‐a mișcat și s‐a legănat, cutremurându‐se adâncurile lui.
Când a văzut sfântul că se mișcă muntele, s‐a minunat de supunerea lui și, bătând cu mâna piatra, a spus:
– Stai la locul tău, munte! N‐am spus să pleci!
În acel moment, Avva Serapion, cuprins de frică și de uimire, a căzut cu fața la pământ, neputând să creadă ceea ce văzuse.”