Introducere
„Biserica lui Hristos nu este o organizație omenească, ci un organism teantropic, nu este un trup omenesc, ci Trupul dumnezeiesc-omenesc al lui Hristos. El este Capul Bisericii, iar Biserica este Trupul slăvit care primește binecuvântarea, viața și sfințenia Capului. Astfel înțelegem că sfințenia Bisericii nu este legată de sfințenia mădularelor, ci de sfințenia Capului, Hristos. El este Cel Care sfințește și mădularele Trupului Său.
Cele ce se săvârșesc în cadrul Bisericii sunt taine și omul nu le poate tâlcui cu rațiunea sa căzută. Viața în sânul Bisericii este trăită și cunoscută cu ajutorul altor simțuri, al celor du-hov-nicești. Dezvoltarea acestora presupune o moarte. Astfel, simțim cum fiecare moarte pe care o străbatem este înviere și viață. Trăind înlăuntrul Bisericii și sfințindu-ne prin lucrarea lui Dumnezeu Celui în Treime, dobândim fericita stare a îndumnezeirii, care cunoaște diferite trepte. Este cert, însă, faptul că îndumnezeirea (θέωση), chiar și trăită, rămâne cu neputință de exprimat în cuvinte. Toate sunt, așadar, taine.
Una dintre aceste taine este și nașterea din nou duhovnicească a omului. Desigur, nașterea din nou, „nașterea de Sus”, este dăruită omului prin Sfântul Botez, dar ea se continuă pe parcursul întregii sale vieți. Omul străbate multe trepte, trece prin mai multe stadii. De obicei, această naștere din nou se manifestă prin pocăință și rugăciune. Dumnezeu îl călăuzește pe om prin pedagogia Sa dumnezeiască spre a ajunge la de-săvârșita părtășie cu Sine. Aceasta este ceea ce numim paideia dumnezeiască. Pe făgașul acestei desăvârșite renașteri a omului și în răstimpul primirii învățăturii dum-nezeiești, se poate ca Dumnezeu să pară foarte aspru, de neînduplecat.
Nu am o experiență bogată în cele ale vieții dum-ne-zeiești. Am constatat, însă, că mulți oameni din vremea noastră trec prin această călăuzire a Domnului și nu o înțeleg. Primesc Harul lui Dumnezeu, însă în perioada retragerii lui cad, deznădăjduiesc. Toți oamenii, toți cei care au simțit bunăvoința lui Dumnezeu, încheierea unui legământ personal cu El, precum și retragerea Harului, trăiesc stări la care nici o filosofie nu poate oferi răspuns. Simt multe goluri, multe hăuri. Cer de la Dumnezeu încredințare și nu o află. Socotesc că mulți dintre tinerii de astăzi trec prin această mare încercare, ce se aseamănă unei vieți de iad.
Aș vrea să dăruiesc poporului lui Dumnezeu, spre încredințare și mângâiere, câteva cuvinte din în-văță-tura Sfinților Părinți despre această călăuzire a omului de către Dumnezeu.
Într-o epocă stăpânită de confuzie, învățătura Sfinților Părinți, care este însăși expresia vieții Bisericii, rămâne singura ieșire din impasul în care ne aflăm.”
Arhim. Ierótheos Vlachos