Adevărul acesta, descoperit nouă de Sfânta Scriptură, este prima învățătură fundamentală în care omul este dator să creadă, pentru a se cunoaște pe sine: cine este, care este scopul ultim al prezenței sale în lume și unde îi este menit să se îndrepte (..)
Agoniseli duhovnicești despre
minunate tămăduiri prin rugăciune,
din înțelepciunea Părinților Ortodoxiei
Ajută-mi, Maică Preacurată, lucrarea mâinilor să-mi fi e adevărată, iar ochii de întuneric mi-i păzește, să-L pot vedea pe Cel Ce mântuiește.
Cartea de față se dorește a fi, prin învățăturile ei, pe de o parte, un mic prinos adus vestiților stareți ai Valaamului, iar, pe de altă parte, un îndrumar limpede pe calea rugăciunii și viețuirii duhovnicești, experimentate de marii nevoitori ai „Athonul Nordului”.
Nu există om care de‑a lungul vieţii sale să nu fi avut de‑a face cu boala. Lucrul acesta este inevitabil legat de condiţia umană. Nici un organism nu este perfect sănătos. Sănătatea nu este niciodată altceva decât un echilibru provizoriu între forţele vieţii şi alte forţe care i se opun, cele dintâi neavând decât o fragilă supremaţie.
Cartea de faţă oferă cititorului român pentru prima dată o parte a uneia dintre cele mai însemnate opere ale literaturii duhovniceşti ruse, „preaduhovniceşti şi pline”, cum spunea acelaşi Ignatie Briancianinov, „de învăţături foarte mângâietoare”.
“Eu din fire am fost mai nestăpânit. M-am eliberat de această trăsătură a mea de caracter abia după mulți ani și după multe înfruntări cu oamenii, de pe urma cărora și eu, și ei am avut mult de suferit.”(Kalist monahul)
Dacă în „Ora 25” stilul lui Virgil Gheorghiu este caustic iar acțiunea poartă în multe situații pecetea absurdului, în „Omul care călătorea singur” găsim parcă un scriitor mult mai implicat afectiv. Poate că această impresie se datorează și faptului că romanul este scris la persoana I-a.
Față de primul volum de amintiri (Memorii. Martorul orei 25, Editura Sophia, 2017), unde candoarea lirică a poetului dă atmosferei livrești o netezime moale, Ispita libertății are un aer tăios, de suferință nejucată. E un patos aici ce decurge din spaima unor întîmplări trăite pe viu, fără nici o simulare sentimentală de ordin fictiv. Inestetică și aspră, viața, cînd e pusă în tipar literar, poate da un volum remarcabil precum cel de față.
Un roman în care, precum în multe dintre operele sale, scriitorul îşi cântă jalea şi dorul ţării natale. Îi prezintă necazurile şi asupririle şi vorbeşte despre caracterul dârz al românilor din partea de ţară de unde vine. Folosindu-se de povestea haiducului Bogomil, în construirea căreia combină mai multe legende ale diferitelor epoci, scoţând la iveală
prototipul unui haiduc filo-român care luptă împotriva unor asupritori străini, metamorfozaţi etnic şi cultural, însă păstrând în sufletul lor germenii strămoşilor şi sângele străin, el oferă cititorului un roman ce are atât un interesant mesaj moral, cât şi scene ce-l duc la graniţa cu beletristica poliţistă.